ALTE ABERAŢII DESPRE EMINESCU

Niciodată nu mi-a fost dat să citesc mai multe aberaţii despre Eminescu decât iii ultimii ani. Trăind într-o aparentă libertate a cuvântului, fiecare se simte chemat să-şi spună părerea, care părere arareori se-ntâmplă să fie izvorâtă din cutremurul personal al nervilor şi cel mai adesea e una de împrumut, cu priză la centrele de opinie aflate în graţiile puterii. Cine nu e liber în forul său interior zadarnic se iluzionează că e liber. Aflat pe undeva prin Portugalia, onorabilul profesor Mihai Zamfir s-a gândit că e momentul să fie şi el în vogă, trimiţând României literare nişte „scrisori“ (viclene) era să zic, aidoma lui Milescu Spătarul către Constantin Basarab, după voia cronicarului. Şi cum astăzi e de mare ruşine să mai zici o vorbă bună despre poet, dl Mihai Zamfir face noi dezvăluiri senzaţionale despre „cazul Eminescu“ menite să-l înfunde şi să-l compromită în ochii românilor pe nenorocit. Trăsătura capitală a poetului ar fi fost o nemărginită obtuzitate faţă de nou. Se reia, desigur, teza veche a conservatorismului eminescian. Dar aplicată, de astă dată, la concepţia despre literatură. Poetul s-ar fi opus cu înverşunare oricărei deschideri către modernitate. A stat cu privirea numai spre trecut, spre India arhaică, spre Platon, spre Dante, spre Kant, ajungând, cel mult, la Goethe (parţial), la Novalis la Holderlin, Shelley sau Keats, rămânându-i străin romantismul francez („nu vom regăsi la el decât vagi ecouri hugoliene“). Mare păcat! Eminescu i-a refuzat pe Baudelaire, pe Lautreamont, pe Rimbaud şi chiar pe Heine. Nu i-a citit pe Corducci şi pe Pascali, pe Dostoievski şi pe Tiutcev. Ignoranţă totală: „…substanţa şi sensul evoluţiei poeziei europene contemporane i-au rămas funcţiarmente străine“ (Eminescu, II, în România literară, nr. 26/1999, p. 23). Dar Eminescu a fost atât de închis în sine, încât>>>>>>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: