LECŢIA DE UMANISM

Astăzi, e la modă curentul postmodernist de sorginte americană cunoscut sub denumirea de political correctness. Îl îmbrăţişează cu intransigenţă revoluţionară, în numele unei imaculate moralităţi „europeniste“, numeroşi intelectuali „cu greutate“, de la Gabriel Liiceanu (autorul celebrului Apel către lichele) ori Tudor Octavian şi până la Ion Bogdan Lefter sau Liviu Antonesei. Ei şi comilitonii sunt noii judecători publici, mulţi dintre dânşii devenind teleintelectuali, formatori de opinie, din al căror cuvânt se decid adesea destine politice sau culturale. Şi pentru morţi, şi pentru vii. Aşa s-a decis că mareşalul Ion Antonescu nu are ce căuta în spaţiul public românesc, că Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Const.-VIrgil Gheorghiu ş. a. trebuie sancţionaţi drastic pentru simpatii de dreapta în tinereţea lor, că Noica a fost un „colaboraţionist“ al regimului Ceauşescu şi trebuie respins ca filosof pentru că a pariat pe naţional, găsind că are relevanţă filosofică un „sentiment românesc al fiinţei“, ba a mai şi văzut în Eminescu „omul deplin al culturii româneşti“ etc. Într-un asemenea context, s-a „bucurat“ de revoluţionară „demitizare“ şi doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga (căreia familia mea îi urează sănătate şi ani buni la cei 85 de ani dăruiţi de Dumnezeu!). Şi ea a fost „colaboraţionistă“ înrăită şi, în consecinţă, opera domniei sale trebuie aruncată la coşul de gunoi al uitării.

Cu siguranţă, d-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu este o „revoluţionară“. Încă Baudelaire ăi împărţea pe scriitori în „progresişti“ şi „sintetizatori“. Primii au în mâini port-drapelul modelor, al experimentelor şi sunt, fireşte, iconoclaşti şi militanţi. Ceilalţi vin mai la urmă, privesc lucrurile mai cu detaşare şi cu toleranţă reală iar nu vorbită, ideologizată, cum o fac, de exemplu, „progresiştii“ postdecembrişti. Aceştia vorbesc despre „toleranţă“, dar, în faptă, sunt de o intoleranţă crasă. „Progresiştii“ (altădată comunişti cu avânt, azi „europenişti“ cu tot atâta avânt) ies la suprafaţă în momentele de criză, de „revoluţie“, mediul lor ideal fiind turbulenţa; „sintetizatorii“ îşi au locul şi rostul lor în societăţi şi culturi aşezate, maturizate ca spirit critic. Dar să ai luciditatea şi seninătatea privirii critice în medii învolburate e cu atât mai dificil. Ai nevoie să fi cunoscut multe ca să găseşti puterea creaţiei sintetizatoare în vremuri nefireşti. Asta nu înseamnă indiferenţă sau compromis. Or, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga este un asemenea spirit umanist. A-i cere să se comporte nefiresc înseamnă mentalitate procustiană. Ioanide, eroul lui G. Călinescu, este profund ancorat în liniştea pasionată a construcţiei de case şi de catedrale în vreme ce întreaga lume din jur se arată răvăşită de volbura „deconstrucţiei“ pasionale pe fondul distrugător al războiului. Puţini au înţeles tainele structurii acestui personaj extraordinar şi, de aceea, n-au priceput nici comportamentul, în mizeria istoriei, al lui G. Călinescu însuşi. Nu mă miră că>>>>>>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: