UN VIITOR CONFUZ

În structura mea interioară, sunt un prozator care a ajuns de timpuriu la înţelepciunea zădărniciei verbiajului romanesc, transbordându-mi vocaţia în alte forme de naraţiune. Camil Petrescu avea teoria vârstelor creatoare: adolescenţa pentru poezie, tinereţea pentru teatru, maturitatea pentru roman şi senectutea pentru filozofie. Eu am început atipic – ca romancier şi autor de aforisme, formă de filosofare vie şi concentrată, continuând cu eseul critic şi cu hermeneutica interdisciplinară, evoluată spre transdisciplinar şi transmodernism, din ultimii ani. Dar cred că darul povestirii, moştenit de la mama, stimulat încă din copilărie de descoperirea în podul casei unei fete, vecine de joacă, a basmelor lui Petre Ispirescu, s-a insinuat în toate scrierile mele. „Disciplina“ rigorii aforistice se pare că a venit, temperamental, pe linie paternă, tata fiind un meseriaş fierar îndemnatic şi aprig, totodată, ceea ce mi-a dat impulsul de polemist şi de luptător cu arma logicii. Altfel spus, am văzut de timpuriu structurile interne ale lucrurilor şi am avut tendinţa să le „dezbrac“ de deşertăciunea formelor, care, în scris, devin detalii „inutile“. De aici tendinţa de a contracara frunzişul cuvintelor cu demonul concentrării din care a ieşit ceea ce Edgar Papu a numit „un gânditor aforistic“. De altfel, „debutul“ meu s-a produs cu un aforism, reprodus de Geo Dumitrescu la „Poşta redacţiei“, în 1968, în revista România literară, unde am debutat şi ca autor de critică literară polemică, datorită aceluiaşi Geo Dumitrescu, în anul următor. În 1970, deja aveam „definitivat“, în linii generale, volumul de aforisme Fragmentele lui Lamparia (la început, cu alt titlu), Lamparia fiind un personaj misterios din romanul Varvarienii, rămas şi el nepublicat până la 1989 din pricina cenzurii comuniste. Din întâlnirea antinomică roman/aforism, ambele înăbuşite de cenzură, s-a născut eseul critic, prin care am putut dobândi constanţa apariţiilor publice din 1969 până în 1989. Ultimul care a încercat să mă „recupereze“ ca autor aforistic şi ca romancier a fost un povestitor din descendenţa lui Ion Creangă, Ion Istrati, în perioada când el însuşi încerca să se salveze de sechelele proletcultismului. Ion Istrati m-a publicat în 1970, la reapariţia Convorbirilor literare, cu cinci capitole din romanul Marele zid, iar în Scânteia mi-a dedicat un substanţial articol, reproducându-mi >>>>>>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: