Agonia Bucovinei

Cum numele lui Ion Beldeanu ca poet şi prozator nu mai are nevoie de nici o recomandare, voi preciza că scriitorul este deopotrivă şi un publicist remarcabil, cea mai importantă operă a sa din această postură find seria de trei volume închinate Bucovinei. Cel din urmă a apărut anul acesta la Editura Muşatinii din Suceava, sub titlul Bucovina care ne doare. De precizat că nu pe toţi românii îi „dor Bucovina”, fiindcă durerea de Bucovina ni se trage de la Eminescu. Şi cum nici de Eminescu nu ne prea ne „doare” astăzi, de ce ne-ar durea durerile lui? Ne-au vindecat comuniştii de asemenea dureri, iar politicienii noştri postdecembrişti le-au preluat moştenirea încântaţi că au mai puţine dureri pe cap, mulţumindu-le cu asupra de măsură, ba sporind-o cu tratate internaţionale în regulă. Cum nici comuniştii nu merseseră până la cedări cu acte în regulă, liderii „anticomunişti” doar cu vorba s-au gândit că nu pot intra în Europa dacă nu vând vecinilor teritoriile lor istorice, ţinute cu mari jertfe de înaintaşi, de la Ştefan cel Mare până la tragicul mareşal Ion Antonescu, declarat odios şi „fascist” din atare pricină. Desigur, mă gândesc la Tratatul cu Ucraina, menit să răpească orice speranţă românilor supravieţuitori din teritoriile noastre străbune, tratat despre care Paul Goma spunea că e cea mai odioasă vânzare de ţară de către nişte „nemernici” care nici măcar n-au avut circumstanţe atenuante, ca „scuza că lucrează pentru KGB” (cf. Paul Goma, Gaura… din istorie, în „Convorbiri literare”, nr. 6/1998, p. 43). Ei, dar parcă de Paul Goma mai au nevoie „disidenţii” care s-au cocoţat în vârful piramidei postdecembriste?! Nici gând şi nu e de mirare că i-au refuzat lui Goma redarea cetăţeniei româneşti, ba fac presiuni, prin delatori ca Mihai Dinu Gheorghiu, ca Paul Goma să fie expulzat şi din Franţa!

Aşadar, să nu ne mire nici faptul că statul roman, prin instituţiile sale, nu i-au luat apărarea lui Ion Beldeanu, când, în urma publicării celui de al doilea volum din Bucovina care ne doare, în 2001, autorul a fost declarat persona non grata de către autorităţile de la Kiev, cu interdicţia de a mai păşi în teritoriile strămoşilor săi timp de 5 ani! Altminteri, ca şi Paul Goma, el scria despre faimosul „tratat” că „guvernanţii momentului şi chiriaşul infatuat de la Cotroceni n-au făcut decât să adâncească şi mai mult ruptura ce sângerează Bucovina, acceptând cu voioşie şi iresponsabilitate un Tratat umilitor cu Ucraina” (p. 10). Mai pot asemenea guvernanţi să-şi apere cetăţenii de agresivitatea vecinilor care simulează „prietenia” prin tratate de „bună vecinătate”, dar care, în realitate, se comportă ca nişte barbari asiatici? În acest al treilea volum, Ion Beldeanu oferă toate datele privind dramatica lui ofensare de către serviciile secrete de la Cernăuţi şi Kiev, sub scuzele şi bâlbâielile diplomatice de la Bucureşti. Şi asta cu atât mai mult, cu cât în articolele sale nu aducea nici un soi de primejduire sau de blasfemie statului ucrainean, autorul militând, pur şi simplu, pentru respectarea drepturilor elementare ale „minorităţii” româneşti, conform Tratatului în vigoare. El aducea argumentul că „Cernăuţii au reprezentat un model de convieţuire multinaţională, la care se face mereu trimitere şi pe care se pedalează la reuniunile oficiale, deşi un astfel de model nostalgic refuză a-şi mai găsi corespondentul în realităţile Ucrainei de azi”. (p. 11).

Lipsa de „corespondenţă” dintre vorbe şi fapte se-ntinde ca o primejdie de moarte peste românii din Ucraina, căci vecinii noştri sunt departe de toleranţa din democraţiile autentice. Solicitările minimale ale Congresului al doilea al intelectualităţii româneşti din nordul Bucovinei (28 mai 2000) au rămas literă moartă, în cea mai mare parte: garantarea reprezentării în Rada Supremă a minorităţilor naţionale, înfiinţarea la Cernăuţi a Universităţii multinaţionale, Institutul Cultural Român, subvenţionarea publicaţiilor româneşti, garantarea învăţământului elementar şi gimnazial în limba română. Promisiunea ca la 15 ianuarie 2000, de exemplu, să se poată inaugura monumentul Eminescu a rămas neonorată. Împotriva proiectului au fost incitaţi ucarinenii din regiune, întrucât „Mâhailo Eminovici” ar fi fost un duşman înrăit al Ucrainei (p. 22). Şi spre a nu se crede că doar ucrainenii văd cât de primejdios este Eminescu, serviciile secrete au incitat şi minoritatea evreiască, aceasta descoperind brusc că locul unde trebuia ridicată statuia poetului a fost „scuarul din faţa fostului Templu izraelit din Cernăuţi”, încât acolo „nu poate fi înălţat decât un monument închinat suferinţei poporului evreu” (p. 23).

Oficialităţile ucrainene duc o luptă făţişă, continuând cu sârg politica din regimul bolşevic, de ştergere a tuturor urmelor româneşti din Ucraina. Falsificarea grosolană a istoriei se vede nu numai din manualele de istorie, dar şi din sărbătorile organizate cu diverse prilejuri. De exemplu, în 2002, s-a aniversat „înfiinţarea Hotinului”, la care a fost invitat însuşi preşedintele Leonid Kucima. Renumita cetate a voievozilor moldoveni a devenit, cu acest prilej, cetate slavă care ar fi fost întemeiată cu o mie de ani în urmă de către ucraineni, când, în realitate, prima atestare documentară a cetăţii e din 1310. (p. 47). Să mai spun că la Universitatea din Cernăuţi falsificarea istoriei Bucovinei e la ea acasă. În 2001, Catedra de etnologie, istorie antică şi istorie medie a găzduit o conferinţă internaţională asupra Europei medievale din perspectivă actuală. Decanul facultăţii a susţinut, cu acest prilej, în comunicarea lui, că Ucraina e un stat străvechi, care a înglobat, în Evul Mediu, părţi din Transilvania, Basarabia şi Moldova, sub jurisdicţia cnezatului Haliciului, întinzându-se până la Galaţi, unde ar zăcea osemintele marelui ataman Mazepa. Dar România imperialistă ar fi avut de câştigat în 1918, când Ucraina a făcut nişte „cedări”, pierzând „definitiv”, după 1944, ceea ce i se cuvenea! Ba, a mai pierdut şi teritoriile cu populaţie ucraineană din zona Sucevei, o fâşie lungă de 50 de km şi lată de 30, care începe de la Porubnoe spre Siret – Negostina – Măriţeia etc., şi o altă fâşie pe aliniamentul Lucina, Brodina, Izvoarele Sucevei! Asemenea, Transnistria. La Kiev, există convingerea că în cazul când Basarabia se va reuni cu România, Transnistria va trece la Ucraina. (p. 58-59). „Cu alte cuvinte – atrage atenţia Ion Beldeanu –, ucrainenii nu stau cu braţele încrucişate: sondează trecutul, caută mereu dovezi, fac istorie”. (p. 60). Aşa cum au şi reuşit să facă din Insula Şerpilor teritoriu ucrainean, ba încă unul strategic şi… locuit! Un alt „istoric”, Adrian Şeiciuc, emite teza, neprobată, că Ştefan cel Mare a fost un „ucrainofag” monstrous, căci în campania din 1498 din Polonia, la întoarcere spre Moldova ar fi luat în robie 100 000 de ucraineni, pustiind Galiţia pe o lungime de 400 de km şi o lăţime de 130 km. (p. 82).

Presa românească din Ucraina răzbeşte cu greu, în afara cadrului constituţional care prevede sprijinirea ei de la buget. Singura publicaţie subvenţionată de stat a fost Zorii Bucovinei, supravieţuitoare din vremea bolşevismului, care o utilizase ca armă împotriva identităţii românilor, în politica de asimilare forţată. În 2002, subvenţionarea a fost sistată. Un anume Myhailo Bauer (metec dintr-un tată neamţ şi mamă româncă) a fost desemnat din culise să reprezinte „interesele românilor”, candidând în alegeri din partea populaţiei româneşti împotriva universitarului Ion Popescu, promiţând marea cu sarea şi prostindu-i pe alegători, în câştigarea locului părăsit de acesta datorită intrigilor metecului. Susţinut şi de Zorii Bucovinei, câştigătorul Myhailo Bauer n-a schiţat nici un gest împotriva sistării subvenţionării ziarului, sistare hotărâtă chiar de consilierii fratelui Teofil Bauer, guvernatorul regiunii Cernăuţi. Dimpotrivă, fostul ziar românesc a fost înlocuit cu o nouă publicaţie ucraineană intitulată Svoboda, slova. Estimp, românii sunt „expropiaţi” până şi de propria identitate, căci şi ucrainenii duc aceeaşi politică perfidă a teoriei moldovenismului, împărţindu-i pe bucovineni în români şi moldoveni, ca să nu mai constituie împreună 20% din populaţie, procent care le-ar conferi drepturi sporite. Incredibil, dar în vreme ce locuitorii din Herţa sunt consideraţi români, vecinii lor din raionul Noua Suliţă sunt catalogaţi ca moldoveni. (p. 65). Iar peste toate este cultivată vrajba între „români” şi „moldoveni” sau între diverse grupări ale intelectualităţii româneşti. Pe de altă parte, există publicaţii ucrainene extremiste, precum Ceas, care cultivă un antiromânism furibund. Petro Kobevko, redactorul şef al gazetei, susţine o rubrică permanentă cu genericul „Sub opinca românească”, vrând să dovedească nenorocirea care s-a abătut asupra Bucovinei în vremea integrării ei în România Mare, lăudând, în schimb, privilegiile de care s-ar bucura acum bucovinenii într-o ţară liberă şi „democratică” precum Ucraina. (p. 90-93).

Schimonosirea la faţă a românismului bucovinean este împlântat adânc şi-n învăţământ, în programa şi în manualele de limbă şi literatură română, unde apar adevărate aberaţii. Altminteri, literatura română se studiază ca o anexă la literature universală. Programa este alcătuită de Evdochia Manoil, care se declară „doctor în pedagogie” şi care, bunăoară, la cap. Pasteluri din literature română propune spre studiu, pe lângă două texte semnate de Alecsandri şi de Coşbuc, şi „pastelul” În pădurea Petrişorului, de Sadoveanu! La cap. Fragmente de romane din literature română, sunt propuse Amintiri din copilărie, de Creangă, Un om năcăjit, de Sadoveanu şi Odihna, de Ion Druţă! Proza românească mai este ilustrată şi de textul O noapte furtunoasă, de Caragiale! (p. 73). Drept „comedii” din literature universală apar Gargantua şi Pantagruel, de Rabelais, Romeo şi Julieta, de Shakespeare, Divina comedie, de Dante, Serile de la Dikanka, de Gogol. Autoarea nimereşte doar o comedie a lui Molière, Don Juan! Halal ştiinţă şi halal „doctor în pedagogie”!

Mă opresc aici cu exemplele, admirabil puse în pagină de Ion Beldeanu, într-un stil sobru, incisiv, creionând imaginea unei Bucovine româneşti în agonia dispariţiei, sub privirile impasibile ale elitelor de pe malurile Dâmboviţei.

THEODOR CODREANU