Alte aberaţii despre Eminescu

Niciodată nu mi-a fost dat să citesc mai multe aberaţii despre Eminescu decât iii ultimii ani. Trăind într-o aparentă libertate a cuvântului, fiecare se simte chemat să-şi spună părerea, care părere arareori se-ntâmplă să fie izvorâtă din cutremurul personal al nervilor şi cel mai adesea e una de împrumut, cu priză la centrele de opinie aflate în graţiile puterii. Cine nu e liber în forul său interior zadarnic se iluzionează că e liber.

Aflat pe undeva prin Portugalia, onorabilul profesor Mihai Zamfir s-a gândit că e momentul să fie şi el în vogă, trimiţând României literare nişte „scrisori“ (viclene) era să zic, aidoma lui Milescu Spătarul către Constantin Basarab, după voia croni­carului. Şi cum astăzi e de mare ruşine să mai zici o vorbă bună despre poet, dl Mihai Zamfir face noi dezvăluiri senzaţionale despre „cazul Eminescu“ menite să-l înfunde şi să-l compromită în ochii românilor pe nenorocit.

Trăsătura capitală a poetului ar fi fost o nemărginită obtuzitate faţă de nou. Se reia, desigur, teza veche a conservatorismului eminescian. Dar aplicată, de astă dată, la concepţia despre literatură. Poetul s-ar fi opus cu înverşunare oricărei deschideri către modernitate. A stat cu privirea numai spre trecut, spre India arhaică, spre Platon, spre Dante, spre Kant, ajungând, cel mult, la Goethe (parţial), la Novalis la Holderlin, Shelley sau Keats, rămânându-i străin romantismul francez („nu vom regăsi la el decât vagi ecouri hugoliene“). Mare păcat! Eminescu i-a refuzat pe Baudelaire, pe Lautreamont, pe Rimbaud şi chiar pe Heine. Nu i-a citit pe Corducci şi pe Pascali, pe Dostoievski şi pe Tiutcev. Ignoranţă totală: „…substanţa şi sensul evoluţiei poeziei europene contemporane i-au rămas funcţiarmente străine“ (Eminescu, II, în România literară, nr. 26/1999, p. 23).

Dar Eminescu a fost atât de închis în sine, încât nici literatura română contemporană nu i-a stat la îndemână: „Nici măcar poezia contemporană românească n-a constituit pentru el o veritabilă preocupare“. A ratat înţelegerea „poeziei sociale protestatare de la Contemporanul, clasicismul crepuscular al lui Alecsandri, modernismul românesc la primii săi paşi prin şcoala Literatorului – ele se petreceau parcă pe o altă planetă, la care Eminescu nu-şi dorea nici măcar un acces ocazional“ (ibidem).

Rareori am întâlnit atâta rea credinţă la un pretins istoric şi critic literar. Mă întreb de ce n-o fi ştiind oare Mihai Zamfir că Eminescu îl cunoştea pe Edgar Poe (recunoscut precursor al modernităţii), pe Mark Twain, că în lirica lui se găsea surprinzătoare accente baudelairene, chiar dacă nu l-a frecventat pe Baudelaire, că are intuiţia heterogeniei eului chiar înaintea lui Rimbaud, că îl cunoştea prea bine pe Alecsandri, că era edificat asupra începuturilor modeste ale Iui Macedonski etc…!

Mihai Zamfir vorbeşte ca şi cum n-ar şti că simbolismul ca atare a ajuns la conştiinţa de sine abia prin manifestul din 1886 al lui Jean Moreas. Imaginea modernităţii pe care o avem noi azi despre scriitorii pomeniţi de Domnia sa este creaţia secolului al XX-lea şi de mulţi ani eminescologia îl include pe Eminescu (argument) printre fondatorii conceptului modern de poezie, dincolo de eticheta convenţională de „ultim mare romantic“. George Munteanu vorbea de triada precursoare: Poe, Baudelaire, Eminescu; I. Constantinescu, în numeroase studii şi articole, a demonstrat consubstanţialitatea estetică şi vizionară cu Rimbaud; eminescologia occidentală a confirmat şi întărit modernitatea eminescianismului (de la Roşa del Conte şi Giuseppe Ungaretti până la Jean Louis Courriol şi Svetlana Paleologu-Matta). Am dat doar câteva exemple. Dar ceea ce-i azi un adevăr evident, pentru Mihai Zamfir şi alţi comentatori de ocazie, nededaţi cu studiul, rămâne o mare taină rezolvată dintr-o simplă mâzgălitură de condei. El ţine morţiş, să reia o mai veche teză aberantă a sa că noi, românii, îl preţuim pe Eminescu, deoarece şi noi, în masă, suntem nişte retardatari şi trăim nu în secolul al XX-lea, ci în cel de al XIX-lea alături de Eminescu. Am fi pradă unei „mentalităţi primitive“ şi unei „obsesii maladive“. Aţi ghicit: obsesia maladivă e acelaşi Eminescu.

Spiritul de contradicţie al lui Mihai Zamfir este absolut cuceritor. în acelaşi text el susţine că Eminescu n-a fost capabil să ţină pasul cu secolul al XlX-lea, stând cu faţa spre un trup revolut (în atemporalitate, cum zice criticul), şi tot aici se trezeşte zicând: „Eminescu a absorbit ca nimeni altul spiritul secolului al XlX-lea, în ceea ce a avut mai complex şi mai variat“. De ce are nevoie de această răsucire de 180°? Pentru a constata că România, în integri­tatea ei, a rămas înţepenită în secolul trecut: „Or, România a rămas din multe puncte de vedere în secolul trecut. Eminescu e destinat să ne reprezinte emble­matic tocmai pentru că noi înşine nu am reuşit să ne separăm de secolul romantismului“. Vorbe de clacă. România a evoluat în istoria secolului al XX-lea şi dacă dl Mihai Zamfir n-a băgat asta de seamă nu e vina României şi nici a lui Eminescu. în fantezismul său debordant, Mihai Zamfir se contrazice iarăşi, recunoscând că personalităţi, precum Nicolae Iorga, T. Arghezi, Lucian Blaga, C. Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran au fost, totuşi, oameni ai secolului al XX-lea şi, în consecinţă, pe ei trebuie să-i avem ca model, nu pe Eminescu. Îmi pare rău să-i amintesc, dar aceste personalităţi, cu o singură excepţie, l-au avut ca model pe M. Eminescu, sunt produse majore ale eminescianismului, în perspectiva celebrei profeţii a lui T. Maiorescu, din finalul stu­diului Eminescu şi poeziile lui (1889). Maiorescu nu l-a condamnat pe poet să nu iasă din secolul său, dimpotrivă, ştia că secolul al XlX-lea e prea mic pentru o personalitate de talia lui Eminescu. Maio­rescu îl considera, argumentat, „om al timpului modern cu o cultură la nivelul celei europene a timpului“. Publicistica îl arată pe Eminescu profund implicat în istoria concretă a României şi Europei, iar nu un paseist visător, cum mai crede Mihai Zamfir, când vorbeşte de respingerea de către poet „a temporalului imediat“ şi de „opţiunea sa pentru atemporal şi indeterminare cronologică“.

În „indeterminare cronologică“ pare să hiberneze spiritul lui Mihai Zamfir care, se vede treaba, n-a găsit timpul lecturii celor 16 volume, din opera poetului şi, desigur, nici pentru parcurgerea imensei literaturi critice despre personalitatea lui Eminescu. Şi atunci, vorba unui „dilematic“, nu ai obiect, Mihai Zamfir debitează enormităţi după ureche, neştiind, că poetul, că urechea ne minte şi ochiul ne-nşală. Asemenea pescuit în ape tulburi n-are a face nimic cu ştiinţa, ci trimite la nebuloase resorturi politico-ideologice. Ţinta nu e greu de descifrat.

THEODOR CODREANU

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: