Lecţia de umanism

Astăzi, e la modă curentul postmodernist de sorginte americană cunoscut sub denumirea de political correctness. Îl îmbrăţişează cu intransigenţă revoluţionară, în numele unei imaculate moralităţi „europeniste“, numeroşi intelectuali „cu greutate“, de la Gabriel Liiceanu (autorul celebrului Apel către lichele) ori Tudor Octavian şi până la Ion Bogdan Lefter sau Liviu Antonesei. Ei şi comilitonii sunt noii judecători publici, mulţi dintre dânşii devenind teleintelectuali, formatori de opinie, din al căror cuvânt se decid adesea destine politice sau culturale. Şi pentru morţi, şi pentru vii. Aşa s-a decis că mareşalul Ion Antonescu nu are ce căuta în spaţiul public românesc, că Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Const.-VIrgil Gheorghiu ş. a. trebuie sancţionaţi drastic pentru simpatii de dreapta în tinereţea lor, că Noica a fost un „colaboraţionist“ al regimului Ceauşescu şi trebuie respins ca filosof pentru că a pariat pe naţional, găsind că are relevanţă filosofică un „sentiment românesc al fiinţei“, ba a mai şi văzut în Eminescu „omul deplin al culturii româneşti“ etc. Într-un asemenea context, s-a „bucurat“ de revoluţionară „demitizare“ şi doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga (căreia familia mea îi urează sănătate şi ani buni la cei 85 de ani dăruiţi de Dumnezeu!). Şi ea a fost „colaboraţionistă“ înrăită şi, în consecinţă, opera domniei sale trebuie aruncată la coşul de gunoi al uitării.

Cu siguranţă, d-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu este o „revoluţionară“. Încă Baudelaire ăi împărţea pe scriitori în „progresişti“ şi „sintetizatori“. Primii au în mâini port-drapelul modelor, al experimentelor şi sunt, fireşte, iconoclaşti şi militanţi. Ceilalţi vin mai la urmă, privesc lucrurile mai cu detaşare şi cu toleranţă reală iar nu vorbită, ideologizată, cum o fac, de exemplu, „progresiştii“ postdecembrişti. Aceştia vorbesc despre „toleranţă“, dar, în faptă, sunt de o intoleranţă crasă. „Progresiştii“ (altădată comunişti cu avânt, azi „europenişti“ cu tot atâta avânt) ies la suprafaţă în momentele de criză, de „revoluţie“, mediul lor ideal fiind turbulenţa; „sintetizatorii“ îşi au locul şi rostul lor în societăţi şi culturi aşezate, maturizate ca spirit critic. Dar să ai luciditatea şi seninătatea privirii critice în medii învolburate e cu atât mai dificil. Ai nevoie să fi cunoscut multe ca să găseşti puterea creaţiei sintetizatoare în vremuri nefireşti. Asta nu înseamnă indiferenţă sau compromis. Or, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga este un asemenea spirit umanist. A-i cere să se comporte nefiresc înseamnă mentalitate procustiană. Ioanide, eroul lui G. Călinescu, este profund ancorat în liniştea pasionată a construcţiei de case şi de catedrale în vreme ce întreaga lume din jur se arată răvăşită de volbura „deconstrucţiei“ pasionale pe fondul distrugător al războiului. Puţini au înţeles tainele structurii acestui personaj extraordinar şi, de aceea, n-au priceput nici comportamentul, în mizeria istoriei, al lui G. Călinescu însuşi. Nu mă miră că şi el a fost acuzat de „colaboraţionism“, uitându-se că a menţinut, cu geniul său, cultura română în albia umanismului de adâncime, distonând cu superficialitatea mutilantă a proletcultismului. Or, asta a făcut şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în vremuri jubilative pentru „progresişti“ ca Sorin Toma, Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner, Dan Deşliu sau Ileana Vrancea. O recunosc unanim foştii studenţi ai doamnei Zoe. O recunoaşte până şi un acuzator postdecembrist ca d-l Gabriel Liiceanu, în dedicaţiile pe cărţile dăruite profesoarei înainte de 1989, în care preciza că în anii studenţiei i-a „hrănit pasiunea pentru bine şi frumos“, iar nu pentru cultura mincinoasă, mutilatoare, impusă de ideologii marxist-leninişti. Oare e puţin lucru? Nici vorbă! Şi atunci unde este impostura? În umanitatea de profunzimi spirituale sau în vicleniile versatilismului acuzator?

Alex. Ştefănescu a scris un text splendid pe această temă, în deplină cunoştinţă de cauză. În 1966, student fiind, a fost anchetat de securitate în urma unui denunţ (şi ţineţi seamă că faptele se petrecea în perioada „dezgheţului“ ideologic!) făcut de un coleg, George Radu Serafim. Lucrurile au mers atât de departe, încât s-a pus problema nu numai a excluderii din U.T.C., dar şi din facultate. În şedinţa decisivă, acuzaţiile oficiale, susţinute de conformişti, au devenit fulminante prin rechizitoriul denunţătorului. D-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga se afla în prezidiu şi avea cuvântul decisiv. Îşi aminteşte Alex. Ştefănescu: „Prelegerile sale de literatură universală nu erau niciodată prezentări neutre ale unor autori şi opere, ci emoţionante lecţii de umanism. Dar – îmi spunea cu ironie amară în sinea mea – principiile nobile enunţate ex cathedra nu sunt aplicabile în viaţa de zi cu zi. Mă înşelam şi eram nedrept. Chiar în clipa aceea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a fulgerat cu privirea pe George Radu Serafim şi l-a admonestat cu dispreţ:

– Dumneata îţi depăşeşti atribuţiile! Ştefănescu este un student eminent şi soarta lui o hotărâm noi, profesorii săi, nu dumneata.

Nu eram un student eminent. Dar profesoara mea a făcut această afirmaţie ca să păstreze discuţia în raza competenţei sale profesionale“. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga a spus nu securităţii, în Omagiu. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga la 80 de ani, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2001, p. 149).

La deliberare, punctul de vedere al profesoarei s-a impus. Un astfel de comportament a fost constanta personalităţii Zoei Dumitrescu-Buşulenga. Dar după 1989, în umanismul lor ciudat, unii au uitat lecţiile de umanism ale profesoarei. Precum Gabriel Liiceanu şi alţii, care au preluat ceva din rechizitoriul lui George Radu Serafim. Când a propus – îşi aminteşte iarăşi Alex. Ştefănescu – unei reviste de prestigiu un articol despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cineva din redacţie „a strâmbat din nas“. Iar, în aceeaşi seară, la televizor, l-a văzut pe George Radu Serafim, rămas tot „revoluţionar“ după 1989, „tunând şi fulgerând împotriva securităţii…“ Extraordinar, nu?!

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: