Florin Dochia despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu – Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, colecţia Studii transdisciplinare, 2006

La période que nous vivons est intéressante car elle induit une troisičme phase génératrice de progrčs différencié et réflexif : le transmodernisme, oů pureté et impureté se cotoyent, tout n’étant pas seulement une question de dosage quantitatif mais également de compositon qualitative d’éléments microcomposés, intervenant dans une macro composition, le niveau de meso composition pouvant alors se déplacer plus ou moins fractalement. (Patrick Saint-Jean)

Se întâmplă în cultura/literatura română lucruri importante cărora nu (prea) li se acordă suficientă atenţie într-o lume mică şi mozaicată, în care ne pare că diseminează mediocritatea agresivă, publicitatea deşănţată, falangele în jurul unor idei revolute, indiferenţa (dacă nu furia…) în faţa erudiţiei şi analizelor profunde şi aplicate. Prea arareori comentatorii ori recenzenţii se apleacă asupra unor cărţi „complicate”, ce-şi propun să impună concepte noi, să schimbe paradigme, viziuni asupra lumii (şi) artelor. Pe de altă parte, e adevărat că circulaţia ideilor şi textelor este destul de precară în societatea românească postdecembristă. Sunt câteva „centre de putere” în viaţa culturală actuală (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara) care se consumă cu precădere în interior, comunică pre puţin între ele, iar când o fac, avem cu precădere polemici falacioase.

Iată, aşadar, că nu ni se pare a fi excepţie un oarecare dezinteres (vinovat) în faţa unui eveniment editorial: apariţia, la Editura Junimea din Iaşi, colecţia Studii transdisciplinare, a sintezei Transmodernismul de Theodor Codreanu. Conceptul datează de pe la sfârşitul secolului trecut (Carta Transdisciplinarităţii e redactată la 6 noiembrie 1994, la Arrábida, de Lima de Freitas, Edgar morin şi Basarab Nicolescu) şi ponderea acestuia în gândirea (nu doar) europeană s-a augmentat constant. Revenirea la logica triadică (a terţului inclus), după secole de domnie a conceptului reducţionist „adevărat/fals”, este o prezenţă tor mai vizibilă în realitatea contemporană. Realitate ce nu mai încape în grilele statuate în ultimele 2-3 secole; întâlnim fenomene cărora nu le putem afla cauza, necum efectul (efectele). Cu atât mai puţin reflectarea lor în creaţia artistică/literară. Deodată, (re9descoperim că, din tripleta clasică corp-suflet-spirit (trup-suflet-energie) abia dacă mai avem loc în primul, pe care am ajuns să-l explorăm cu adoraţie cinică. S-ar cuveni să facem, în sfârşit, pasul spre cel de-al doilea şi să vizăm (vizăm) treapta celui de-al treilea. O deschidere a însemnat psihanaliza şi influenţa ei asupra (studiului) literaturii/artelor. Undeva în zona unor asemenea deschideri îmi pare a se situa demersul cunoscutului „critic total” (cf. Mihai Cimpoi) şi cu precădere eminescolog Theodor Codreanu, îndemnându-ne să reluăm calea extinderii lumii cunoscute prin colaborarea artelor şi ştiinţelor, cu păstrarea a ceea ce am câştigat deja; cale întreruptă vremelnic, cam pe la sfârşitul Renaşterii, de raţionalismul îngust, scientist, orientat exclusiv spre materia opacizantă. („Trans: acest prefix este astăzi seva dătătoare de viaţă a culturii şi omului. Acest prefix nu trece în nefiinţă ceea ce depăşeşte, ci pune în mişcare ceea ce depăşeşte, orientându-l spre un nou context” – Adonis [pseudonimul poetului şi eseistului sirian Ali Ahmed Saďd; trăieşte în Franţa], apud „Rădăcinile libertăţii”, carte dialog Michel Camus – Basarab Nicolescu, Ed. Curtea veche, 2004; a se vedea şi Adonis – Vers un sens ŕ venir, în Mémoire du XXIčme sičcle, No 1 – Complexité et quęte du sens, Éditions du Rocher, Monaco, 1999 şi în Bulletin Interactif du Centre International de Recherches et Études transdisciplinaires, no 15 – Mai 2000). Demers îndrăzneţ şi cumva riscant, atâta vreme cât termenul transmodernism a fost cel mai adesea confundat cu cel de postmodernism. Theodor Codreanu face o adevărată istorie a avatarurilor lui în capitolul „Ofensiva transmodernismului” (pp. 138-176) şi apoi în „Temeliile transmodernismului” (pp. 177-129).

Ni se prezintă mai întâi Sfârşitul postmodernismului „proclamat” în 1991, cu ocazia Seminarului de la Stuttgart, de corifeii acestuia Ihab Hassan, MalcolmBradbury, John Barth, Raymond federman, William Gass. (Aflat acolo, românul Ion Bogdan lefter „s-a arătat nedumerit de un asemenea generic [al seminarului] tocmai când în România postmodernismul se afla pe culme, biruitor…”)

Urmează Hipermodernismul – „o radicalizare a modernismului”, „o formă de divizare în sânul postmodernismului” şi Para-modernismul, care „nu pretinde o depăşire a modernismului, ci are în vedere efectele văzute şi nevăzute ale acestuia”. Naşterea conceptului de transmodernism ar putea fi datată prin anii ’80, când „a început să fie folosit, cu torul sporadic”, substituit inadecvat postmodernismului (ex. Cristian Livescu, 1985). Însuşi Theodor Codreanu, chiar dacă îl practica în a sa critică ontologică, abia după lectura cărţii Transdisciplinaritea a lui Basarab Nicolescu s-a „decis că e timpul consacrării termenului de transmodernism ca marcă a noului secol XXI”. Aşadar, care să fie acoperirea acestuia? O cale este aceea propusă de Ziaudin Sardar: „Spre deosebire [de postmodernism], transmodernismul trece dincolo de modernism, se ridică deasupra modernismului şi se duce în altă stare de existenţă. Astfel, spre deosebire de postmodernism, transmodernismul nu este o proiecţie liniară. Îl putem înţelege mai bine cu ajutorul teoriei haosului. În toate sistemele complexe – societăţi, civilizaţii, ecosisteme ş. a. – multe variabile independente interacţionează în numeroase moduri. Teoria haosului ne arată că sistemele complexe au abilitatea de a crea ordine în haos. Iar această ordine este alta decât aceea încătuşată în logica bivalentă aristoteliană. „transmodernismul este transferul modernităţii de la marginea haosului într-o nouă ordine socială. Astfel, transmodernismul şi tradiţia nu mai sunt două viziuni opuse ale lumii, ci o nouă sinteză a amândurora”. Theodor Codreanu se întreabă „în ce măsură creştinismul poate fi compatibil cu transmodernismul: […] Răspunsul nu poate fi decât unul: creştinismul este o religie transmodernă, prin excelenţă” (p.162). abia acum ni se dezvăluie rostul prezenţei în volum a unui întreg capitol dedicat teologiei Părintelui Stăniloaie, al cărei transmodernism se întâlneşte/comunică cu „profundul transmodernism al Papei Ioan paul al II-lea, care a anunţat punţi de reconciliere istorică spre ortodoxie, spre islam, spre mozaism”. Un argumentnu se aduce prin prezentarea viziunii teologice a lui J. J. Fanella, conform căreia „Dumnezeu scapă determinaţiilor epistemologiei Umane”, fie modernă, fie postmodernă, pentru că acestea „propovăduiesc o mistică a ştiinţei şi a experienţei, adică «se încearcă înţelegerea unei fiinţe infinite cu mijloace finite». Aşadar, transmodernismul deschide calea cunoaşterii speciale, prin revelaţie, iar nu prin «complexele de cultură» asumate de modernism şi de postmodernism, în lumina relativismului care însoţeşte orice schimbare de paradigmă culturală”. Demonstraţia lui Theodor Codreanu curge convingător, firesc, precum o curăţire a grădinii de buruieni şi plante uscate în vederea unei noi însămânţări. Autorul amendează fără complexe „un caz de inadecvare terminologică: postmodernismul premodern” în care este surprins Constantin Virgil Negoiţă („un remarcabil precursor al transmodernismului”), român din exilul american, autor de romane non-ficţionale. El „reprezintă cazul singular al unui «postmodernist» care luptă strălucitor şi răpune tocmai postmodernismul”, performanţă ce „merită cu asupra de măsură să fie remarcată”. Şi alte atitudini de la noi sau de-aiurea sunt puse sub lupă şi aşezate unde le este locul – în susţinerea unei direcţii epistemologice muribunde ori în favoarea deschiderii spre un teritoriu nou al cunoaşterii ştiinţifice şi creaţiei artistice. „Transmodernitatea e posibilă şi în cultură, dar numai prin construcţia unei hermeneutici noi, care să-i deschidă calea spre zonele de transparenţă ale lumii la lumen, căci recuperarea luminii din opacitatea lumii, a culturii înseamnă cunoaşterea lui Dumenzeu, în ultimă instanţă […] în ce mă priveşte, am încercat să pun temeliile unei hermeneutici noi, pornind de la distincţia capitală dintre «complexele de cultură»(care au traversat culturalul din renaştere şi până la postmodernism) şi «complexele de profunzime» (zonele de transparenţă)”. Ultimele capitole (XI-XVI) sunt dedicate aplicării acestei „noi hermeneutici” , socotind că „premisele româneşti principale întru întemeierea doctrinei «noului antropocentrism» transmodern sunt ontologia arheităţii lui Eminescu, filosofia lui Blaga şi cea a lui Noica, teologia Părintelui Stăniloaie şi antitetice filosofiei lui Ştefan Lupaşcu, la care se aliază logica fuzzy [pe româneşte, logica ideilor vagi – n. m. F. D.] a lui Constantin Virgil Negoiţă”. În aceeaşi categorie mai sunt incluşi, ca noi lecturi, Nietzsche, Mircea Eliade, C. G. Jung, Heidegger, René Girard, maurice Blanchot, Paul Ricoeur,. Mihail Bahtin, Ibrăileanu, Călinescu, Edgar Papu, Ilie Bădescu. Sunt comparate valoriel moderne cu valorile postmoderne (de ex. cunoaştere/ştiinţă – înţelepciune/gnoză; totalitate – întregime; satisfacţie – împlinire; producţie – creaţie; schimbare – transformare), în acestea din urmă „tensiunea dintre contradictorii clădeşte o unitate mai mare care le include”. Aplicaţiile pot fi surprinzătoare pentru obişnuinţele (pre-judecăţile) noastre (Nichita Stănescu, cezar Ivănescu – „un poet transmodernist prin excelenţă” -, basarabeanul Victor Teleucă, Milan Kundera), dar demonstraţia este fără de cusur, parcurgând devenirea creatorului, trecerea lui de pe o treaptă pe alta, mai înaltă ori, dacă vreţi, mai profundă, mai apropiată de transparenţă. Ele încheie un volum neindicat unui lector comod, fără creion în mână sprijinit pe carnetul de notiţe. Pentru că deschide o cale regală spre omul creator al mileniului care a început nu demult.

%d blogeri au apreciat asta: