Duminica Mare a lui Grigore Vieru

Destinul creator al omului de după izgonirea din Rai se desfăşoară ciclic, în şapte zile. Primele şase sunt ale penitenţei, ale trudei, ale suferinţei şi chiar ale morţii, pentru a şaptea, Duminica (în realitate – prima, ca început pur, învietor, aidoma dimineţii pentru zi), omul să revină în paradis, să se facă vrednic de o clipă a armoniei divine. Acestea sunt „exerciţii” pregătitoare, prin rugăciune şi muncă, pentru Învierea de Apoi, cea întru veşnicie. Grigore Vieru găseşte că poetul, creatorul, în genere, poate concentra fiecare săptămână a lui Dumnezeu într-o zi. 23 de ore din cele 24 sunt cât şase zile de penitenţă completă, culminând cu noaptea cea neagră, pentru ca să ajungem în clipa astrală a dimineţii, la răsăritul Soarelui. De aici insistenţa poetului de a numi dimineaţa duminica zilei, „sărbătoarea” ei neîntinată, substitut al Învierii. Şi Vieru o face nu fără temei, căci ştim ce spun Biblia şi Sfinţii Părinţi despre roua şi lumina dimineţii. Dar Grigore Vieru are un veritabil cult pentru fiecare zi a săptămânii, fiecare avându-şi noimele ei, încât poetul concepe în acest ritm ciclic însăşi viaţa. „Nu poţi unge pâinea zilei de marţi – zice Vieru – cu mierea zilei de luni sau de miercuri.”1 Un volum se intitulează Steaua de vineri, însă în poeme sunt numite şi celelalte zile ale săptămânii, privilegiată, din acest punct de vedere, fiind duminica. Dintre critici, a remarcat importanţa simbolisticii zilelor săptămânii Stelian Gruia, el raportându-le, îndeobşte, la vârstele iubirii, în număr de şapte. Nu voi relua corespondenţele semnalate de Stelian Gruia, dar e de sesizat că el trece, totuşi, surprinzător de repede peste duminică. În schimb, a intuit ceva din importanţa ei Ana Bantoş, fapt remarcat şi în Periplu critic.

În teologia creştină, simbolistica zilelor se concentrează în Săptămâna Mare. Ea este săptămâna patimilor provocată tot de păcatele omenirii, de ură şi zavistie: „Aceste două patimi au fost pricina suferinţelor şi morţii Domnului nostru Iisus Hristos”.2 Dacă ne aducem bine aminte, aceste două patimi sunt cele care au stat insistent în atenţia lui Grigore Vieru, ele afectându-l nu numai pe Mântuitor, ci şi soarta neamului românesc, mai mult decât pe a altor popoare, oglinda cea mai dezolantă find chiar Basarabia, însă şi necurmatele adversităţi dintre fraţi, oriunde s-ar afla ei în lume. Invidia şi ura dintre fraţi sunt condamnate de Sf. Apostol Ioan, iar Sf. Vasile cel Mare scria: „Ce poate fi mai pierzător decât boala aceasta? Stricare a vieţii, vătămare a firii, vrăjmăşie pentru cele date nouă de Dumnezeu, împotrivire către Dumnezeu”3. Sf. Vasile cel Mare îl numea pe Cain „cel dintâi ucenic al diavolului”.

Am văzut cum în aceeaşi cheie gândeşte şi Grigore Vieru. El şi-a asumat Golgota suferinţelor neamului său cu nădejdea Învierii acestuia. Săptămâna Mare, cu postul şi penitenţele sale, aduce în noaptea de Înviere pacea. Părintele Cleopa recapitulează evenimentele ispăşirii pentru fiecare zi din Săptămâna Mare.4 Duminica Învierii înseamnă „plinirea legii”, adică dragostea, spune Sf. Apostol Pavel: „Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii”5.

Mântuitorul a pătimit pentru ca violenţa fratricidă să înceteze, aşa cum a argumentat şi René Girard. „Dragostea – spune Sf. Ioan Gură de Aur – nu pricinuieşte aproapelui nici o vătămare şi unde domneşte dragostea, acolo nu se vede nici un Cain şi ucigaş de frate. Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei6, pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit roadele.”7

Despre ce rădăcină vorbeşte Sf. Ioan Gură de Aur? Cea opusă rădăcinii de foc a lui Vieru? Nu: „Adică dragostea – rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie şi, asemenea unei mame, îi îmbrăţişează pe toţi cei care scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh”8.

Cum se vede, Sf. Ioan Gură de Aur vorbeşte despre simbolurile lui Vieru: rădăcină, izvor, mamă. Opoziţia dintre violenţă şi pace apare astfel la Grigore Vieru:

Nu plumbul!

Porumbul

Cu săbii de aur.

Nu norul! Ci dorul

Pe frunze de laur.

Nu ceaţa! Ci faţa

Ta, lună, în ape.

Nu spada! Ci draga

Aproape-aproape.

Interesant că aceste opoziţii au, dincolo de rezonanţa lor creştină şi general-umană, şi una non-bacoviană: aurul porumbului este opus plumbului (ucigaş violent, ca glonte, lent, ca plumb în cavoul bacovian), norul toamnelor şi ceaţa sunt opuse luminii de lună răsfrânte în ape, războiul (numit metonimic spada) se opune dragostei de aproape. Neîndoielnic, aurul este al Duminicii, chinurile, blestemele, ceaţa – ale zilelor spre Golgota. Dar, totodată, fiecare zi poate să aibă o stea sau o floare de aur. Exceptând duminica, „există o floare de vineri” sau o floare de aur a zilei:

Pierd totul, pierzând aurul florii,

argintul

din glasul privighetorii.

Pe cine să blesteme omul,

pe cine să blesteme?!

Pentru poet, bucurie duminicală devine fiecare rând scris: „Duminica mea este rândul pe care-l scriu”, mărturiseşte traducătorului bulgar Ognean Stamboliev, într-un interviu.9

Faţa iubitei este şi ea o duminică, dobândind veşnicie prin iubire:

Iar tu, iubito-mi vine

Să cred că eşti eternă,

Cum sunt eterne-aceste

Câmpii cu ochii verzi!

Numai mama are duminica prea strâmtă, căci ea este fiinţa destinată mereu jertfei:

Ai clopotul prea mare,

Duminica prea strâmtă,

De aceea baţi şi-n mare,

Şi-n stea, şi-n ram…

Dacă duminica mamei e „strâmtă”, mama este ea însăşi duminica:

Sunt multe sărbători pe lume,

Le-avem întregi ori un crâmpei –

O nesfârşită sărbătoare

Sunt ochii mamei, vorba ei. (Aşa o ştiu)

Identitatea dintre bătrâna mamă şi duminică este exprimată astfel: „Ziua de duminică este bătrânica ce merge încet la biserică”10. Aceeaşi mamă: „Toate zilele ar vrea să stea de vorbă cu Dumnezeu, dar numai Duminica are răgaz”11.

Casa părintească, axis mundi, este cronotopul duminical prin excelenţă:

Aici,

Dacă nu eşti alb de ninsoare,

Eşti alb de duminică.

Se confirmă din nou valenţele sacre ale albului lui Grigore Vieru. Albul este chiar culoarea Duminicii, după cum este culoarea drumului mamei, deosebitor de drumul verde al iubitei. Casa părintească este şi duminica Patriei, căci aici e adevărata linişte:

Acasă

Patria mai liniştită este.

Şi mai a mea. (Casa părintească)

Există o certă identitate între copilărie şi duminică, toposul lor fiind tot casa părintească: „Sunt atât de frumoase poarta şi ferestrele casei părinteşti că, mai ales duminica, par să se joace între ele ca nişte copii”.12

În sfârşit, poetul se defineşte ca omul duminicii, formulă cum nu se poate mai fidelă pentru personalitatea artistică a lui Grigore Vieru:

Sunt omul duminicii.

Nu dau nici un sfat

Glontelui

Şi nu primesc nici eu

Vreun sfat de la el.

Îmi ajunge o singură pâine

Cum zilei

Un singur soare. (Omul duminicii)

Duminica Învierii aduce vestea cea bună, vestea bucuriei creştine. „Bucuraţi-vă!” sunt cuvintele lui Iisus adresate mironosiţelor care au aflat primele de Învierea Domnului. Duminica Învierii este aceea „când se lumina spre ziua cea dintâi a săptămânii”13, „foarte de dimineaţă”, „la răsăritul soarelui”14.

Dar este exact dimineaţa numită de Grigore Vieru duminica zilei! Este dimineaţa luminii de strălucire şi de slavă anunţată de schimbarea la faţă de pe muntele Tabor15. Sau, cum zice poetul:

Şi toţi suntem luminaţi

De o bucurie neînţeleasă. (Ars poetica)

Am citat, aşadar, dintr-o ars poetica, atestând că poezia sa tinde spre cea mai înaltă misiune a creaţiei, pe care a întrevăzut-o şi fratele său din oglindă, G. Bacovia, cel ce visa să scrie poema roză a iubirii viitoare şi pe care el, evident, n-a scris-o. A scris-o Vieru? Poetul ar răspunde cinstit că abia s-a simţit în preajma ei, aflat în Insula Disperării. Dar cert e că, aşa cum a demonstrat Nichifor Crainic într-o frumoasă carte a sa, „Nostalgia paradisului e impulsul fundamental al plăsmuirilor omeneşti”16.

Mărturia de credinţă a lui Grigore Vieru este deschisă şi sinceră: „Atâta doresc, Doamne, să cobor ca un abur cald din numele Tău peste tot ce îngheaţă ca suflet, peste tot ce capătă chip de suferinţă şi rană”17. Singurătatea omului are noimă doar spre a-l găsi pe Dumnezeu: „Dacă nu găseşti în singurătate pe Dumnezeu, prinde bine şi prietenia maimuţei”18, adaugă ironic poetul. Nu căuta explicaţii la iubirea lui Dumnezeu: „Eu ştiu că Dumnezeu mă iubeşte, dar nu ştiu pentru ce”19. Nu putem cunoaşte pe Dumnezeu, dar îl putem trăi fără teamă: „A-l trăi pe Dumnezeu înseamnă a-ţi trăi soarta fără să-ţi fie teamă de ea”20. Iar a-l trăi pe Dumnezeu înseamnă a fiinţa întru adevăr: „A spune adevărul înseamnă a locui în chiar ochiul lui Dumnezeu din care poţi cădea numai o dată cu lacrima Sa”21. Dumnezeu este instituirea păcii între oameni, curmarea violenţei fratricide: „Luptând împotriva lui Dumnezeu, mai poţi oare zidi şi înălţa pacea între oameni?”.22

Ca pe o extraordinară duminică a tainei fratelui înfăţişează Grigore Vieru duminica podului de flori. Iat-o, in extenso, chiar la Pererita: „Sunt cu mine, la Pererita, mai mulţi prieteni veniţi din Chişinău, printre care compozitorii Ion Aldea-Teodorovici şi Anatol Chiriac cu soţiile – cântăreţele Doina şi Silvia. Ei trimit mesaje spre celălalt mal prin cântec. Rudele se întâlnesc şi se îmbrăţişează acolo sus, sub Cer, în cântecul lor: Trei culori/Şi-o singură vorbire,/Trei culori/Şi-o singură iubire,/Trei culori şi-o singură credinţă,/Trei culori şi-o singură fiinţă!

Iată că, aproape ca la un semn divin, oamenii se aruncă, aşa îmbrăcaţi cum sunt, în apele reci ca gheaţa, pornind unii spre alţii, de pe ambele maluri, cu mâinile întinse, precum cei care se îneacă şi caută disperaţi să se agaţe de ceva. Şi acel ceva era iubirea firească dintre fraţi pe care, în acea norocoasă şi dumnezeiască zi de mai, chiar cea mai veninoasă gură nu putea să o înjure deschis. Într-o înfiorare de nedescris, mâinile se atinseră unele de altele şi poate că lăcrimaseră şi ele, nu numai ochii. Răsună muzica într-o parte şi alta a Prutului, iar sub îndemnul ei se încinge o horă în chiar mijlocul Prutului, care, spre fericire, era foarte scăzut. O horă în mijlocul unei ape curgătoare – aşa ceva n-am văzut şi n-am auzit.

Spurcat amar de vreme de umbra armei grănicereşti, cred că în ziua aceea a fost resfinţit Prutul. Am văzut oameni care îşi făceau cruce în apa ce curgea la vale amestecată cu lacrimile lor şi cu flori”23. Din nefericire, politicienii de pe ambele maluri ale Prutului erau obişnuiţi cu altfel de „sărbători”.

În anii festivismului înrobitor, Grigore Vieru readucea speranţa şi restituia sărbătorii rolul ei iniţiatic, purificator. Duminica lui Grigore Vieru este o Duminică Mare.

Se ştie că Învierea a adus oamenilor bucuria vieţii, vestea cea bună împotriva violenţei şi a morţii. Dar Iisus Hristos s-ar fi dezis de natura sa divină dacă ar fi rămas cu trupul printre oameni. Este, poate, aceeaşi situaţie cu Hyperion al lui Eminescu. Hyperion s-a întrupat de două ori în fiinţă omenească, dar el nu putea să rămână printre oameni. Aceasta este semnificaţia ontologică a izolării lui pe bolta cerească. Constantin Noica a sesizat tâlcurile acestui final şi ceva pe deasupra comparativ cu intenţia alegorică a poetului, mărturisită pe f. 56 a mss. 2275 din Biblioteca Academiei. Este adevărat, Hyperion se-nalţă, dar el a lăsat pe pământ dâra de lumină care s-a pogorât asupra celor doi pământeni, făcându-le posibilă dragostea.

Iisus Hristos a rămas cu apostolii şi printre muritori 40 de zile. A venit, însă, Ziua Înălţării. Părăsirea celor cărora le-a adus marea bucurie a Învierii era absolut necesară, chiar dacă a putut să fie prilej de întristare pentru apostoli şi pentru credincioşi, în genere: „Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi”24. Şi: „Ci, fiindcă v-am spus aceasta, întristarea a umplut inima voastră”25. Dar întristarea este contracarată de noua veste: …

anume că Înălţarea la Tatăl ceresc nu înseamnă şi o părăsire a omenirii, fiindcă în a cincizecea zi se va pogorî pe pământ în cel de al treilea ipostas – Sfântul Duh: „Când Mă voi duce, voi trimite vouă alt mângâietor şi nu vă voi lăsa sărmani”26. Altfel spus, Dumnezeu, ca Treimea cea de o fiinţă, va fi mereu printre oameni. Va aduce lepădarea de păcat şi judecarea cea dreaptă. Aceasta este o veste la fel de importantă ca şi Învierea. Ea se va făptui în a cincizecea zi de la Înviere, în Duminica Rusaliilor, care va deveni în creştinism Duminica Duminicilor, adică Duminica cea Mare.

Duhul Sfânt a fost trimis târziu pentru ca oamenii să simtă ce înseamnă lipsa unei mângâieri27. Mângâietorul a coborât în Duminica Mare în chip de limbi de foc şi „i-a povăţuit pe apostoli la tot adevărul, i-a învăţat şi i-a luminat, şi prin limbile, ce a dat fiecăruia a vorbi, le-a arătat ţările care erau încredinţate învăţământului lor”28.

S-a produs acum o extraordinară transformare în sens invers decât în vremea Turnului Babel. Atunci, oamenii, „umflaţi de mândrie”, voiau să ajungă cu turnul lor la cer. Dumnezeu i-a dezbinat prin amestecul limbilor, încât oamenii trufaşi nu s-au mai putut înţelege între ei şi Turnul Babel s-a năruit. „Acum din contra – zice Sf. Ioan Gură de Aur – s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, or acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii. Aceasta a fost pricina pentru care Sfântul Duh s-a arătat în chipul limbilor. Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulţi spini ai păcatului crescuseră în noi.”29

Dumnezeu a pus adevărul în limbile care au rădăcină

de foc, aşa cum s-a pogorât Mângâietorul în Duminica Mare. Atunci, apostolii, oameni simpli, pescari neînvăţaţi, s-au pomenit a vorbi limbi pe care nu le ştiuseră mai înainte, limbi în care au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu, încreştinând popoarele şi devenind autori de cărţi sfinte. Este aşa-numitul fenomen al glosolaliei produs de pogorârea Duhului Sfânt30. „Cincizecimea – spune Mitropolitul Antonie Plămădeală – a operat în Apostoli convertirea de la frică la curaj, de la neştiinţă la ştiinţă, convertirea la cunoaştere, la înţelegerea lui Hristos aşa cum nu-L înţeleseseră înainte.”31

Roua dimineţii din Duminica Mare înseamnă a doua naştere. Hristos a spus apostolilor: „Cine nu se va naşte a doua oară din apă şi din duh nu va vedea împărăţia lui Dumnezeu.”32

Ca în lumea lui Vieru, Rusaliile înseamnă o sărbătoare a florilor, casele sunt împodobite cu flori. Pogorârea Duhului Sfânt înseamnă şi legitimarea divină a limbilor naţionale. Aceasta cheamă la unire, iar nu la dezbinare. Atunci, Sf. Apostol Andrei a avut şi revelaţia limbilor vorbite de popoarele de la Dunăre şi Carpaţi pe care le-a convertit la creştinism. De aceea, şi pentru Grigore Vieru, Limba Română este Duminica Mare a neamului.

Opera lui Vieru este plină de darurile Duminicii Mari. Aceasta este cea mai înaltă cuprindere a conceptului de poetică a preaplinului. Mama, la Vieru, este fiinţă din fiinţa Mângâietoare. Duhul Sfânt este puterea intermediară între Dumnezeu şi om. Dar aşa este şi Mama lui Grigore Vieru:

Mama mea viaţa-ntreagă,

Stând la masă, ea şi eu,

Se aşează între mine

Şi preabunul Dumnezeu.

Oh, şi crede-aşa într-Însul,

Că în ochii ei cei uzi

Chipul Lui de pe icoană

Se arată şi-L auzi.

Şi eu ţin atât la mama,

Că nicicând nu îndrăznesc

Dumnezeul din privire

Să mă vâr să-L mâzgălesc. (Autobiografie)

Să se ţină seama că această magnifică poezie este scrisă în 1968, în plin ateism revoluţionar.

Iubind atât de mult Limba Română, minunea nu ar fi fost posibilă fără ca poetul să nu fi simţit că şi limba lui maternă e una dintre limbile de foc care s-au coborât peste capetele apostolilor. El are convingerea că „Limba este creaţia omului prin Dumnezeu. Mai sus omul nu s-a putut ridica. Mai sus Domnul a ridicat numai stelele pe cer şi brazii pe munţi”33.

Iubindu-şi atât de mult Patria, poetul o aşază sub lumina Mângâietorului, căci o iubeşte ca şi apostolii limbile pe care nu le ştiau: „Două sunt cele pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeirea şi Patria”34.

Şi tot ca apostolii primeşte Vieru darul cugetării la pogorârea focului ceresc: „Cugetarea este măduva de foc a unui fulger care străpunge bezna”35. Aceasta e coborârea sofianică, atât de organică ortodoxiei răsăritene: „Lumina cerului curge gata povestită în ochii noştri”36.

În Duminica Mare a lui Grigore Vieru e o fărâmă din lumina zilei dintâi. Să mai poţi privi lumea prin lumina dintâi, iată o minune de care se vor uimi toţi într-o vreme când totul pare întinat iremediabil. Aici atinge Vieru culmea talentului său şi aş înclina să-i recunosc măcar o fărâmă de geniu. Nu ştiu de ce, dar eu când citesc poezia Ca prima oară mă înfior ca în faţa unei poeme de Eminescu şi-mi dau lacrimile. Poate nici una dintre creaţiile sale nu atinge puritatea cântecului Duminicii Mari, starea de pruncie, într-o asemenea măsură, deşi pare o poemă de fundal:

Merg pe pământ

Şi sun ca vioara.

Toate îmi par că sunt

Prima oară.

Ca un copil

Aştept dimineaţa,

Până la lacrimi

mi-e dragă viaţa.

Orice splendoare

Mă doare,

Mă doare-această floare

Şi frumuseţea ta,

Şi frumuseţea ta!

Şi-această zi

Ce mâine nu va mai fi,

Nu va mai fi!

Înfiorat spun mamă şi tată,

De parcă-mi văd părinţii

Prima dată.

Ca un copil

Aştept dimineaţa,

Până la lacrimi

Mi-e dragă viaţa.

Când mă cuprinzi

Tremur, ah, toată,

De parcă-aş iubi, iubi

Prima dată.

Ca un copil

Aştept dimineaţa,

Până la lacrimi

Mi-e dragă viaţa.

Omul postmodernist, pierzându-şi inocenţa, declară că nu mai poate spune femeii iubite te iubesc, ci se simte obligat să spună te iubesc ca Romeo pe Julieta. El cade, inevitabil, în parodie, în declaraţia de dragoste a lui Rică Venturiano. Aparent, Grigore Vieru, judecând după poema reprodusă, se înscrie în norma omului postmodernist. Şi el spune ca prima oară, ca un copil. Şi totuşi, miracolul vine de acolo că pe Vieru îl poţi crede, iar pe omul simulacrelor nu. Şi asta din pricină că omul la Vieru nu şi-a pierdut inocenţa. Ea vine direct din izvorul nesecat al copilăriei şi se transfigurează în Duminica Mare.

Grigore Vieru nu este numai copilul cel mare al neamului, ci şi Duminica Mare a neamului românesc de pretutindeni. Sau măcar o fărâmă din ea. Şi nu pentru că aşa a voit el, ci fiindcă ceva inexplicabil l-a ales să ne reprezinte în chip de supremă sărbătoare creştină tocmai acolo unde nu e loc de sărbătoare a neamului. Aşa se explică de ce el este azi cel mai iubit dintre poeţii români în viaţă. Şi nu e de mirare că are şi va avea duşmani care nu înţeleg şi nu pot iubi Duminica Mare a neamului. Din felurite pricini, fireşte. Dar, în orice caz, cei care n-au suferit ca Grigore Vieru pentru fiinţa neamului românesc din Basarabia nu se vor putea bucura de Duminica Mare a Poetului. Vor continua să creadă că jocurile lor infantile de vorbe sunt cu mult mai preţioase.

E dreptul fiecăruia.

La fel vor gândi, dar cu mult mai vârtos, cei care au dezlănţuit, în anul de graţie 2004, cea mai murdară campanie de compromitere a scriitorilor care mai cred, la Chişinău, în valorile naţionale. Această campanie, care întrece tot ce au putut imagina comuniştii stalinişti în materie de lichidare a adversarilor incomozi, are semnificaţia provocării morţii civile a lui Eminescu, la 28 iunie 1883, când a trebuit să fie scos din presă în „cămăşoiul de forţă” şi dus la spitalul de nebuni.

Un imbecilizat ideologic, mă văd nevoit să reamintesc, ascuns sub comoditatea anonimatului, scrie, în Moldova suverană din 30 ianuarie 2004, că Grigore Vieru nici măcar „nu merită… să fie decapitat. Pentru că nu a fost şi niciodată nu va fi purtător al spiritului neamului care trăieşte în această ţară, pe care o numeşte Republica Moldova şi la care ţine”. O prostituare, o răsturnare a valorilor, într-un limbaj primitiv greu de egalat. Dar ţinta e una singură: lichidarea morală şi civilă a scriitorului, pentru că moartea fizică e doar chestiune de timp.