Un viitor confuz

În structura mea interioară, sunt un prozator care a ajuns de timpuriu la înţelepciunea zădărniciei verbiajului romanesc, transbordându-mi vocaţia în alte forme de naraţiune. Camil Petrescu avea teoria vârstelor creatoare: adolescenţa pentru poezie, tinereţea pentru teatru, maturitatea pentru roman şi senectutea pentru filozofie. Eu am început atipic – ca romancier şi autor de aforisme, formă de filosofare vie şi concentrată, continuând cu eseul critic şi cu hermeneutica interdisciplinară, evoluată spre transdisciplinar şi transmodernism, din ultimii ani. Dar cred că darul povestirii, moştenit de la mama, stimulat încă din copilărie de descoperirea în podul casei unei fete, vecine de joacă, a basmelor lui Petre Ispirescu, s-a insinuat în toate scrierile mele. „Disciplina“ rigorii aforistice se pare că a venit, temperamental, pe linie paternă, tata fiind un meseriaş fierar îndemnatic şi aprig, totodată, ceea ce mi-a dat impulsul de polemist şi de luptător cu arma logicii. Altfel spus, am văzut de timpuriu structurile interne ale lucrurilor şi am avut tendinţa să le „dezbrac“ de deşertăciunea formelor, care, în scris, devin detalii „inutile“. De aici tendinţa de a contracara frunzişul cuvintelor cu demonul concentrării din care a ieşit ceea ce Edgar Papu a numit „un gânditor aforistic“. De altfel, „debutul“ meu s-a produs cu un aforism, reprodus de Geo Dumitrescu la „Poşta redacţiei“, în 1968, în revista România literară, unde am debutat şi ca autor de critică literară polemică, datorită aceluiaşi Geo Dumitrescu, în anul următor. În 1970, deja aveam „definitivat“, în linii generale, volumul de aforisme Fragmentele lui Lamparia (la început, cu alt titlu), Lamparia fiind un personaj misterios din romanul Varvarienii, rămas şi el nepublicat până la 1989 din pricina cenzurii comuniste. Din întâlnirea antinomică roman/aforism, ambele înăbuşite de cenzură, s-a născut eseul critic, prin care am putut dobândi constanţa apariţiilor publice din 1969 până în 1989. Ultimul care a încercat să mă „recupereze“ ca autor aforistic şi ca romancier a fost un povestitor din descendenţa lui Ion Creangă, Ion Istrati, în perioada când el însuşi încerca să se salveze de sechelele proletcultismului. Ion Istrati m-a publicat în 1970, la reapariţia Convorbirilor literare, cu cinci capitole din romanul Marele zid, iar în Scânteia mi-a dedicat un substanţial articol, reproducându-mi un grupaj de aforisme şi exprimându-şi încrederea că „despre Theodor Codreanu are să se mai audă“.

În liceu, autorii care m-au marcat decisiv au fost Dostoievski, Eminescu, G. Călinescu, iar gustul pentru aforism a venit prin antologia de cugetări şi de citate celebre alcătuită de T. Vianu şi prin intermediul aforismelor lui G. Ibrăileanu. Întâlnirea cu Dostoievski a fost extraordinară, un eveniment similar cu vertijul fiinţial trezit de prima dragoste. Interesul pentru Eminescu mi l-a provocat regretatul profesor Constantin Parfene, devenit, după plecarea la universitate, probabil cel mai bun metodolog în predarea limbii şi literaturii române din ultimele decenii. Într-o zi, a înlocuit-o pe doamna Parfene la o oră de literatură română şi ne-a ţinut o lecţie uimitoare despre lirica de dragoste a lui Eminescu, într-o vreme când poetul era încă prizat mai ales prin poezia socială şi de inspiraţie istorică. Eram pe atunci elev la Complexul şcolar Bârlad, devenit, după 1989, Liceul „M. Eminescu“. Biblioteca acestui liceu, ca şi ambianţa vegetală de dincolo de ziduri, a constituit „paradisul“ adolescenţei mele, în afara atmosferei cazone din internat. Deja în liceu aveam oarecare faimă de „scriitor“ cu „vechime“, dat fiind că păstram un caiet din gimnaziu plin cu poezii şi cu proze scurte. Sub influenţa bogatelor lecturi din Jules Verne şi din autori de romane poliţiste, am scris, prin clasa a X-a, romanul Afacerea Fenbong, citit de Constantin Parfene, care mi-a dat curaj, lăudându-mi stilul alert, dincolo de stângăciile începutului. Un rol similar l-a avut, pe atunci, un tânăr pedagog, cultivat, Mihai Patrichi, cu care colaboram la încropirea de cuvinte încrucişate, eu cu dexteritatea încrucişărilor, el cu subtilitatea definiţiilor. De altfel, debutul meu public s-a făcut în rebus, după terminarea liceului. Tot în liceu, am mai beneficiat de prietenia şi de îndrumările poetului Alexandru Tacu, pe atunci o „vedetă“ a cenaclului bârlădean, pe care-l frecventam.

Cum nu am intrat în viaţă pe un drum pavat cu flori, m-am hotărât, la terminarea liceului să-mi port singur de grijă. Deja proiectul meu existenţial şi cultural se conturase. El viza o ieşire decisivă din proletcultism şi întoarcerea culturii româneşti spre valorile naţionale şi universale. Experienţa trăită în satul românesc, completamente colectivizat în 1962, a făcut obiectul celor două romane ale mele: Marele zid şi Varvarienii, care au răzbătut atât de greu spre tipar (1981, 1998). M-am ciocnit, într-adevăr, de un mare zid, mai mare decât cel chinezesc, fiindcă cel descoperit de mine era nevăzut şi neînchipuit de parşiv, căci venea şi din interior, devenit de netrecut, nu pentru mine, ci pentru ceilalţi, prizonieri în Varvara. În lupta cu monstrul de doborât, n-am găsit alte arme decât cititul şi scrisul. Salariul îl cheltuiam, în principal, pe cărţi, încât gazda de la Orgoeşti, un sătuc din comuna vasluiană Bogdăneşti, unde mi-am început cariera didactică, se minuna cum cresc teancurile de cărţi pe lângă pereţi, transformându-se într-o veritabilă bibliotecă. Plus de asta, mi-am asumat rolul de bibliotecar ambulant, aducând de la centrul de comună, odată la trei luni, câte o căruţă de cărţi, alese de mine după criterii strict personale, fiindcă erau destinate a fi citite nu de altcineva, deoarece în Orgoeştii uitaţi de Dumnezeu între dealurile Moldovei, departe de „civilizaţie“, nu erau mai mulţi de doi-trei cititori. Aşa că eu am citit enorm în acei ani, mai mult decât toţi colegii mei studenţi la un loc, de regulă tocilari de cursuri şi vânători de note. Astăzi, mă minunez de puterea aceea de muncă acumulativă, de intens antrenament al minţii, cu proiecte care se năşteau de la sine din lecturi, între care şi un imens „tratat“ despre iubire, pentru care am fişat în zeci de caiete, dar rămas, ulterior, doar în acest stadiu incipient. În anii de „dezgheţ“ de după 1965, a fost o vreme când am crezut, spiritualmente, în generozitatea ideologiei „umaniste“ a socialismului, dar contrastul dintre vorbe şi fapte era atât de uriaş, încât am ajuns la utopiile negative din Marele zid şi, mai ales, din Varvarienii, roman care s-a ciocnit de „marele zid“ al ideologilor şi activiştilor oficiali. Aşa s-a ivit postura mea de „ratat ca prozator“, pierzând trenul generaţiei ’70, din care ar fi trebuit să fac parte. A fost o dublă izolare de generaţie: din pricina asumării unei existenţe în cea mai îndepărtată provincie din provincia geografică, pe de o parte, iar pe de alta – neputinţa de a nara gratuit, într-un estetism „esoteric“, în realitate, pur lingvistic, cum o făceau prozatorii de succes ai momentului, în iluzia că au depăşit, astfel, proletcultismul prin verbiaj estet. De fapt, îl continuau, de la antipozi, trădând stilul în favoarea manierei (după distincţia genială a lui Caragiale). Cine alegea o altă cale n-avea în faţă decât două soluţii: disidenţă de tip Paul Goma, cu plecarea inevitabilă din ţară, sau anonimatul marginalizării în provincie, în care m-am afundat eu, fiindcă n-am conceput niciodată că „transferul“ în altă cultură poate „mântui“ climatul spiritual din ţară. Ca mine, au fost şi alţii, unii preferând să nu publice nici un rând chiar până la sfârşitul vieţii, cum s-a întâmplat cu Alexandru Bogza sau Alexandru Dragomir, din generaţiile mai vechi. Eu am găsit subterfugiul criticii literare, dar şi în acest domeniu cu oprelişti serioase, abandonând literatura.

Numai aparent, după moartea lui Gheorghiu-Dej, a încetat bătălia ideologică dintre internaţionalismul marxist-leninist şi cultura naţională. Dincolo de reminiscenţele legate direct de ideologia oficială, în resurecţie după 1971, aparenta antiteză proletcultism/estetism, ultimul prelungit în textualism (pe care Paul Goma l-a numit inspirat textilism), a „sublimat“ interesele kominterniste de distrugere a specificului naţional. Aşa se explică de ce vechii militanţi proletcultişti, de la Paul Georgescu şi S. Damian la Ov. S. Crohmălniceanu şi Dan Deşliu sau Ileana Vrancea s-au convertit rapid la „estetism“, apoi la alte -isme, cum ar fi postmodernismul. Ca istorici literari, aceştia şi alţii au continuat să prezinte în culori caricaturale scriitorii şi curentele de orientare naţională. Nici azi fenomene ca eminescianismul, sămănătorismul, poporanismul, gândirismul, criterionismul n-au scăpat de stigmatul unor etichete prăpăstioase. Oficial, s-a inoculat mentalitatea că literatura română a fost destinată unui „complex al întârzierii“, iar complementaritatea firească tradiţie-modernitate a fost tratată, la noi, ca „antiteză monstruoasă“, ca să apelez la sintagma lui Eminescu. Mereu s-au inventat incompatibilităţi de esenţă între tradiţional şi modern (postmodern). Iar, pe de altă parte, absolutizarea cercetării literare la nivelul „complexelor de cultură“ a favorizat neglijarea aprofundării literaturii române la nivelul „complexelor de profunzime“ (o încercare de a schimba grila de cercetare a istoriei literaturii române a încercat Paul Anghel, într-o lucrare hasdeiană, din păcate nedusă la capăt), încât scriitorii români par a fi condamnaţi la epigonism prin veşnica obligaţie a sincronizării. Depăşirea acestor carenţe de cercetare istorico-literară a constituit cel de al doilea mare proiect cultural la care am trudit, concretizându-se în studiile, eseurile şi cărţile dedicate lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Bacovia, Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Rebreanu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Grigore Vieru, ca să-i amintesc doar pe aceştia. Ideal ar fi să duc la capăt o istorie literară în lumina noii paradigme a transmodernismului, concept care constituie un al treilea proiect al meu şi care s-a concretizat deja într-o carte aflată în curs de apariţie. Transmodernismul e menit să pună capăt pseudoparadigmei culturale a postmodernismului şi să deschidă drum spre un nou antropocentrism fundat pe ontologia arheităţii eminesciene, pe teologia neopatristică a Părintelui Stăniloae şi pe ethosul transdisciplinarităţii izvorât din filosofia lui Ştefan Lupaşcu şi ţinând seamă de contribuţii similare din Europa şi din America, fără a neglija alte culturi şi civilizaţii.

Pariul meu existenţial şi cultural a fost că poţi face cultură mare oriunde te-ai afla, că provincia nu este, prin natura ei, strivitoare, ci poate fi „colţul“ prin care un geniu ca Eminescu poate privi teatrul lumii, cunoscându-l prin detaşare şi perspectivă integratoare. Pariul acesta încă nu e încheiat şi dacă îl voi câştiga sau nu o vor judeca alţii. Indiscutabil, el se realizează cu mari obstacole de tot felul. Proiectele mele mi-au adus mari adversităţi, dar am avut şi norocul unor prietenii încurajatoare din diverse medii culturale. Adversari şi prieteni m-au stimulat deopotrivă sub varii aspecte. Nu e de ici-colea să ai adversari ca Nicolae Manolescu, Al. Piru, Mihai Drăgan, Ioana Em. Petrescu, Z. Ornea şi alţii, dar şi prieteni ca Edgar Papu, Adrian Marino, George Munteanu, Paul Anghel, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mihai Cimpoi, Cezar Ivănescu sau Ilie Bădescu, spre a mă opri doar la ei, nedreptăţindu-i pe alţii, nu puţini la număr.

În fine, un al patrulea proiect cultural care s-a născut, probabil, tot sub imbold eminescian, este cel basarabean. El nu s-a ivit conjunctural, după 1989, ci cu câţiva ani buni mai înainte, incitat de vizionarele articole eminesciene despre Basarabia, dar şi de descoperirea unor scriitori ca Grigore Vieru, Ion Druţă şi Mihai Cimpoi, după 1978. Politicienii şi oamenii de cultură din Ţară au mari datorii morale şi politice faţă de Basarabia, de care nu prea sunt conştienţi. Înainte de a ne integra în Europa, s-ar fi cuvenit cel puţin o integrare culturală şi economică pe cele două maluri ale Prutului. Din păcate, politica statului român nu are un proiect ferm în atare direcţie, umblând cu sferturi de măsură şi lăsând renaşterea naţională pe seama unor iniţiative particulare. Faţă de Basarabia şi faţă de Bucovina nordică statul român s-a comportat ca faţă de sistemul de hidroameliorări care ne-a surprins pe toţi anul acesta prin inundaţiile catastrofale. Proiecte precum pregătirea elevilor şi studenţilor basarabeni în România sunt excepţia iar nu regula. Cu vreo zece ani în urmă, reuşisem, câţiva intelectuali, printr-o campanie de presă, ca să-i determinăm pe responsabilii cu învăţământul, să introducă în programe şi manuale şi autori basarabeni. Cu interminabila cursă a reformelor şi a manualelor alternative, în manuale au dispărut basarabenii, fiind preferaţi fel de fel de veleitari „postmodernişti“. În ce mă priveşte, am încercat să atrag atenţia asupra fenomenului basarabean prin multe articole şi studii şi prin două cărţi: Basarabia sau drama sfâşierii (2002, 2003, trei ediţii) şi Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004). E mult, e puţin? M-am străduit, apoi, să atrag atenţia scriitorilor basarabeni că luptele dintre grupurile rivale de la Chişinău aduc numai ponoase mişcării de renaştere naţională. Pe acest fond, s-a produs biruinţa statornică a comuniştilor pe malurile Bâcului, încât elementul românesc a ajuns să fie „minoritar“ în propria casă, reactualizând cu o forţă inimaginabilă procesul de rusificare a acestei năpăstuite provincii. De coroborăm disoluţia conştiinţei naţionale din Basarabia cu disoluţia conştiinţei naţionale în România, avem imaginea plină de confuzii a viitorului neamului românesc.