Valeria Manta Tăicuţu: „Lecturi constructive”

Cunoscut cititorului român pentru lucrările pertinente despre Eminescu, Bacovia, transmodernism şi nu numai, Theodor Codreanu scoate la Editura Opera Magna (Iaşi, 2007), volumul „Numere în labirint”: un jurnal discontinuu (v. şi Ioan Pintea) al lecturilor şi al formării sale ca om de cultură: „Acest op e oglinda formării unui intelectual român din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Însemnările sunt notaţii sporadice, unele hiperconcentrate, altele extinse, care s-au produs mai cu seamă în perioadele când nu eram antrenat în scrierea unor cărţi. Cu alte cuvinte, sunt gânduri ale discontinuităţii, de concediu, ca să zic aşa” („Predoslovie”, p. 5).

Notele publicate, purtând numere în locul datei precise, reprezintă „un scurt popas în labirinticul traseu al existenţei”: popas de lectură, de reflecţie pe marginea ei, de clarificare a unei etape, de punere în lumină a alteia. Flexibilitatea psihică şi intelectivă, ca şi efortul voliţional transpar din cele peste 300 de pagini ale volumului şi amintesc de un alt cărturar ambiţios, pentru care, de altfel, Theodor Codreanu manifestă simpatie şi dreaptă măsură, Titu Maiorescu. Din portretul criticului de la Huşi lipsesc încrâncenarea autodisciplinei, meticulozitatea transformată în obsesie şi precizia de ceas elveţian în împărţirea timpului personal între lecturi obligatorii, întâlniri mondene şi socializări autoimpuse, de care este plin jurnalul maiorescian. G. Călinescu (un critic venerat de Theodor Codreanu) afirmase, pe bună dreptate, despre jurnalul de tinereţe al lui Maiorescu: „Copilul e teribil de precoce. La 15 ani începe să-şi întocmească un jurnal, jurnal nu de tânăr cu viaţă interioară excesivă, ci de ambiţios care ţine să se înfrâne şi să se corecteze. Acolo îşi notează piesele de teatru văzute încă de la vârsta de 5 ani, la Sibiu, Bucureşti, Braşov, Viena şi pune note artiştilor cu un dogmatism de cronicar bătrân: rău, bine, excelent, excellentissime” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, p. 398).

Lui Theodor Codreanu îi lipseşte acel dogmatism precoce de care făcea vorbire Călinescu: cu greu ni l-am putea imagina drept un „bucher suficient şi inuman de serios”; dimpotrivă, citind paginile din 1964, constatăm o derută adolescentină în alegerea modelelor şi a traseelor. Copil provenit dintr-o familie nevoiaşă, crescut fără tată şi obligat să-şi câştige singur existenţa, TC găseste în lectură un sprijin, un prieten şi o modalitate de evadare dintr-o realitate meschină (cea a României în curs de construire a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”). Profesor suplinitor la Ogoeşti, el devine un fel de badea Cârţan al zonei, o bibliotecă sătească ambulantă, transportând căruţe cu cărţi mai mult pentru lectura proprie, decât în speranţa că-i va putea determina şi pe alţii să citească. În acea perioadă (tocmai se încheiase colectivizarea), satul vasluian încerca să-şi găsească un punct de sprijin, să se adapteze la noile realităţi şi grija faţă de şcoală, carte şi bibliotecă nu mai intra în preocupările lui. La 19 ani, pe lângă servituţile didactice, TC învaţă pentru examenele Facultăţii de Litere din Iaşi, are probleme de orientare / integrare într-un nou sistem politic, plus că mai trebuie să-şi clarifice opţiunile filosofice (o perioadă destul de lungă va oscila între materialism şi idealism, între evoluţionism şi creaţionism), precum şi pe cele artistice şi culturale. Dacă mai adăugăm şi tulburările de creştere, descoperirea erosului şi a legilor de integrare într-un grup social, avem un portret-robot al artistului la tinereţe: curios, avid de informaţii, cald, senzual, dar cu mişcările retractile ale unei mimosa pudica, sinistru uneori în prejudecăţi („inferioritatea intelectuală a femeii vine din nedesprinderea de mistic. De ce nu reuşeşte socialismul să scoată din femei credinţa?” – 99, p. 22) şi cu o mult prea mare bună-credinţă faţă de înţelepciunea cuprinsă în cărţi. Nu scapă de entuziasmul juvenil al multor scriitori romantici faţă de Napoleon Bonaparte şi, mai ales, faţă de Talleyrand („era o pocitanie căreia nici o femeie nu-i putea rezista” – 93) al cărui geniu pare să-l fascineze, altfel nu se explică acumularea notaţiilor din caietul anului 1964: „George Sand despre bătrânul diplomat parizian Talleyrand, în octombrie 1834, în Revue des deux mondes: Inima aceasta n-a simţit niciodată căldura unei fapte nobile; niciodată un gând cinstit n-a trecut prin acest cap neobosit. Acest om este o excepţie a naturii, un monstru atât de rar, încât, chiar dispreţuindu-l, omenirea îl contemplă totuşi cu o admiraţie stupidă” – (159). Probabil că Theodor Codreanu căuta în lecturile sale modele de politicieni care să se distanţeze de modelul comunist al omului nou, semianalfabet, umflat cu lozinci, scamator, corupt, pragmatic şi agresiv, una spunând şi alta gândind, în aşa fel încât viaţa de zi cu zi părea, în preajma lui, o interminabilă şedinţă de partid: „Şedinţele de partid, de sindicat etc. sunt forme diabolice de răpire a libertăţii individului. Dintr-o astfel de şedinţă, vorba lui Ştefan Apetrei, intri totdeauna bou şi ieşi vacă. Şi încă una stearpă!” (1121). Lecturile din această perioadă sunt, mai ales, din literatura rusă (spre lauda şi spre norocul său, tânărul este intuitiv şi nu-şi bate capul cu scriitorii de propagandă, ci merge direct la clasici: Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, chiar şi Gogol), judecând personajele după conformitatea cu realitatea şi nu cu un tipar uman preexistent (la arhetipuri TC va ajunge ceva mai târziu şi cu succes – v. şi „Transmodernismul”); în mod paradoxal, fascinaţia pentru Oblomov şi Nehliudov stă alături de cea pentru Hamlet şi Mateo Falcone (Shakespeare şi Mérimée sunt printre autorii preferaţi). Modelele contradictorii îl determină pe adolescent să noteze exasperat: „Sunt un aliaj de karamazovianism, de oblomovism, de hamletism, de caragialism, de hyperionism, într-o necurmată prefacere cameleonică. De aceea nu sunt nimic” (864). Trimiterile la autori şi cărţi din cele mai diverse perioade şi arii culturale demonstrează că nu se găsiseră încă reperele de lectură, că se citea cu aviditate, cam tot ce cădea la îndemână: literatură română şi universală, reviste, culegeri de maxime şi proverbe (Tagore este citat de nenumărate ori), pe scurt, că adolescentul se afla într-un labirint al cărţilor, din care a ieşit nevătămat graţie uriaşei puteri de sinteză, bunului-gust şi bunului-simţ: „La 16 ani mă credeam un geniu prigonit care mai târziu o să uimească lumea, înălţându-se chiar deasupra lui Eminescu. La 18 ani am decis deja că sunt un tânăr cu destul talent, iar acum, la 20, pierzând aceste preţioase false arme, găsesc mai practic să străbat pe jos drumul cunoaşterii şi al vieţii pentru a ajunge cândva la ceea ce am pierdut aşa de repede” (530).

Contactul cu literatura română începe cu lectura letopiseţelor (ca teoretician este preferat profesorul ieşean I. D. Lăudat), urmând apoi desfăşurarea cronologică la care manualele şi cursurile moderne au renunţat, în favoarea altor criterii de sinteză. Critica literară este împărţită parcimonios de viitorul membru al breslei: „Critici literari de primă clasă: G. Călinescu, M. Ralea, G. Ibrăileanu, T. Vianu, T. Maiorescu. Critici literari de a doua clasă: Gherea, E. Lovinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Paul Zarifopol, Vl. Streinu, Al. Dima, Const. Ciopraga. Critici literari de a treia clasă: Mihail Dragomirescu, G. Bogdan-Duică, P. V. Haneş, Silvian Iosifescu, Al. Piru, Paul Cornea, G. Ivaşcu, D. Micu, Eugen Simion, Matei Călinescu, Paul Georgescu, N. Manolescu, Al. Balaci, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Şt. Cazimir. Critici literari de a patra clasă: N. I. Roman, G. C. Nicolescu, I. Vitner, M. Novicov, M. Gafiţa, G. Dimisianu, Aurel Martin, Dinu Pillat, Dimitrie Costea” (1111). Întâlnirea cu poezia modernă nu-i provoacă tânărului schimbări de metabolism: „11 Elegii de Nichita Stănescu. Carte dificilă, care trece de examenul logoreei” (793), poate pentru că nu se desprinsese încă de simbolismul minulescian: „Ion Minulescu – unul dintre cei mai subtili artişti români. O sensibilitate care uneori atinge geniul” (1305); când ai de ales între Dan Deşliu, Maria Banuş, Eugen Frunză & comp, toţi, toboşari ai vremurilor noi, şi literatura neaservită partidului, normal că Minulescu poate căpăta, prin comparaţie, atributele unei false genialităţi!

Prin 1968, după mărturiile celui care avea să devină critic literar, adică ceea ce a ironizat mai mult (v. 1455), are loc întâlnirea cu poezia lui George Bacovia, moment esenţial, când se plămădeşte, de fapt, viitoarea carte de succes, „Complexul Bacovia” : „Abia acum îl descopăr cu adevărat pe Bacovia. Posedă o uimitoare putere, tristeţea lui are densitatea melancoliei eminesciene, fără nimic mimetic. Semnul artei mari: tristeţea devine la Bacovia o chemare sfâşietoare a vieţii, o sete enormă de fericire care îndreaptă spre acel farmec depărtat şi aşteptat toată viaţa” (1783).

„Numere în labirint” reprezintă, pentru cititorul contemporan, o lectură din multe puncte de vedere instructivă, chiar fiind, aşa cum o descrie autorul ei, „antisistemică prin formă”; ea „s-ar putea să cuprindă un întreg sistem de gândire cu mize multiple, labirintice, trecând prin multidisciplinaritate, interdisciplinaritate şi păşind, finalmente, în transdisciplinaritate, în sensul ethosului transmodern al lui Ştefan Lupaşcu şi al lui Basarab Nicolescu” (Predoslovie).

%d blogeri au apreciat asta: