Archive for Iulie, 2007

UN VIITOR CONFUZ

În structura mea interioară, sunt un prozator care a ajuns de timpuriu la înţelepciunea zădărniciei verbiajului romanesc, transbordându-mi vocaţia în alte forme de naraţiune. Camil Petrescu avea teoria vârstelor creatoare: adolescenţa pentru poezie, tinereţea pentru teatru, maturitatea pentru roman şi senectutea pentru filozofie. Eu am început atipic – ca romancier şi autor de aforisme, formă de filosofare vie şi concentrată, continuând cu eseul critic şi cu hermeneutica interdisciplinară, evoluată spre transdisciplinar şi transmodernism, din ultimii ani. Dar cred că darul povestirii, moştenit de la mama, stimulat încă din copilărie de descoperirea în podul casei unei fete, vecine de joacă, a basmelor lui Petre Ispirescu, s-a insinuat în toate scrierile mele. „Disciplina“ rigorii aforistice se pare că a venit, temperamental, pe linie paternă, tata fiind un meseriaş fierar îndemnatic şi aprig, totodată, ceea ce mi-a dat impulsul de polemist şi de luptător cu arma logicii. Altfel spus, am văzut de timpuriu structurile interne ale lucrurilor şi am avut tendinţa să le „dezbrac“ de deşertăciunea formelor, care, în scris, devin detalii „inutile“. De aici tendinţa de a contracara frunzişul cuvintelor cu demonul concentrării din care a ieşit ceea ce Edgar Papu a numit „un gânditor aforistic“. De altfel, „debutul“ meu s-a produs cu un aforism, reprodus de Geo Dumitrescu la „Poşta redacţiei“, în 1968, în revista România literară, unde am debutat şi ca autor de critică literară polemică, datorită aceluiaşi Geo Dumitrescu, în anul următor. În 1970, deja aveam „definitivat“, în linii generale, volumul de aforisme Fragmentele lui Lamparia (la început, cu alt titlu), Lamparia fiind un personaj misterios din romanul Varvarienii, rămas şi el nepublicat până la 1989 din pricina cenzurii comuniste. Din întâlnirea antinomică roman/aforism, ambele înăbuşite de cenzură, s-a născut eseul critic, prin care am putut dobândi constanţa apariţiilor publice din 1969 până în 1989. Ultimul care a încercat să mă „recupereze“ ca autor aforistic şi ca romancier a fost un povestitor din descendenţa lui Ion Creangă, Ion Istrati, în perioada când el însuşi încerca să se salveze de sechelele proletcultismului. Ion Istrati m-a publicat în 1970, la reapariţia Convorbirilor literare, cu cinci capitole din romanul Marele zid, iar în Scânteia mi-a dedicat un substanţial articol, reproducându-mi >>>>>>>

Anunțuri

Lasă un comentariu

LECŢIA DE UMANISM

Astăzi, e la modă curentul postmodernist de sorginte americană cunoscut sub denumirea de political correctness. Îl îmbrăţişează cu intransigenţă revoluţionară, în numele unei imaculate moralităţi „europeniste“, numeroşi intelectuali „cu greutate“, de la Gabriel Liiceanu (autorul celebrului Apel către lichele) ori Tudor Octavian şi până la Ion Bogdan Lefter sau Liviu Antonesei. Ei şi comilitonii sunt noii judecători publici, mulţi dintre dânşii devenind teleintelectuali, formatori de opinie, din al căror cuvânt se decid adesea destine politice sau culturale. Şi pentru morţi, şi pentru vii. Aşa s-a decis că mareşalul Ion Antonescu nu are ce căuta în spaţiul public românesc, că Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Const.-VIrgil Gheorghiu ş. a. trebuie sancţionaţi drastic pentru simpatii de dreapta în tinereţea lor, că Noica a fost un „colaboraţionist“ al regimului Ceauşescu şi trebuie respins ca filosof pentru că a pariat pe naţional, găsind că are relevanţă filosofică un „sentiment românesc al fiinţei“, ba a mai şi văzut în Eminescu „omul deplin al culturii româneşti“ etc. Într-un asemenea context, s-a „bucurat“ de revoluţionară „demitizare“ şi doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga (căreia familia mea îi urează sănătate şi ani buni la cei 85 de ani dăruiţi de Dumnezeu!). Şi ea a fost „colaboraţionistă“ înrăită şi, în consecinţă, opera domniei sale trebuie aruncată la coşul de gunoi al uitării.

Cu siguranţă, d-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu este o „revoluţionară“. Încă Baudelaire ăi împărţea pe scriitori în „progresişti“ şi „sintetizatori“. Primii au în mâini port-drapelul modelor, al experimentelor şi sunt, fireşte, iconoclaşti şi militanţi. Ceilalţi vin mai la urmă, privesc lucrurile mai cu detaşare şi cu toleranţă reală iar nu vorbită, ideologizată, cum o fac, de exemplu, „progresiştii“ postdecembrişti. Aceştia vorbesc despre „toleranţă“, dar, în faptă, sunt de o intoleranţă crasă. „Progresiştii“ (altădată comunişti cu avânt, azi „europenişti“ cu tot atâta avânt) ies la suprafaţă în momentele de criză, de „revoluţie“, mediul lor ideal fiind turbulenţa; „sintetizatorii“ îşi au locul şi rostul lor în societăţi şi culturi aşezate, maturizate ca spirit critic. Dar să ai luciditatea şi seninătatea privirii critice în medii învolburate e cu atât mai dificil. Ai nevoie să fi cunoscut multe ca să găseşti puterea creaţiei sintetizatoare în vremuri nefireşti. Asta nu înseamnă indiferenţă sau compromis. Or, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga este un asemenea spirit umanist. A-i cere să se comporte nefiresc înseamnă mentalitate procustiană. Ioanide, eroul lui G. Călinescu, este profund ancorat în liniştea pasionată a construcţiei de case şi de catedrale în vreme ce întreaga lume din jur se arată răvăşită de volbura „deconstrucţiei“ pasionale pe fondul distrugător al războiului. Puţini au înţeles tainele structurii acestui personaj extraordinar şi, de aceea, n-au priceput nici comportamentul, în mizeria istoriei, al lui G. Călinescu însuşi. Nu mă miră că>>>>>>>

Lasă un comentariu

APUSUL MITULUI EMINESCU ?

Oricare dintre noi a putut constata că, după 1989, acea parte a disidenţei pe care Paul Goma a numit-o autocronică, pe urmele unui coleg din Franţa, a adus ca „noutate” moda demitizărilor, în numele unei pretinse ideologii paneuropene. Interesant că nu s a „demitizat” chiar orice, în prim plan stând miturile naţionale, de la Decebal şi Mioriţa până la Mihai Viteazul şi Mihai Eminescu. Îndeobşte, literatura a fost răscolită de acest ghimpe straniu care s-a numit cultul Eminescu şi care, spre a fi mai uşor spulberat, s a indus ideea că ar fi fost creaţia naţional-comunismului ceauşist. Unii mai prevăzători au înţeles, însă, că mitul Eminescu este o creaţie veche, de peste 120 de ani, ivit o dată cu îmbolnăvirea poetului la 28 iunie 1883 şi intrat în continuă expansiune de la apariţia ediţiei princeps a Poeziilor, pe care o datorăm lui Titu Maiorescu,

Demitizanţii sunt, la rându-le, de două speţe: radicalii şi moderaţii. Primii cred că omenirea se poate descurca fără mituri (şi chiar fără religie), numai nutrindu-se din puterile raţiunii şi eliminând, deci, orice propensiune spre sacru. Pare a fi aici un imbold din filosofia postmodernistă, care-şi revendică punctul de purcedere din faimoasa declaraţie a lui Nietzsche că Dumnezeu a murit.

Demitizanţii moderaţi, în schimb, conştienţi că sacrul se ascunde în profan, după avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la înţelepciunea că vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar înlocuite cu altele în stare să încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne: toleranţă, multiculturalitate, globalism, europenism, political correctness etc. De exemplu, unul dintre demitizanţii de prestigiu, Virgil Nemoianu, pledează pentru înlocuirea mitului Noica, în filosofie, care mit ar fi o regretabilă lecţie de „naţionalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai Şora, considerat >>>>>>>

Lasă un comentariu

ALTE ABERAŢII DESPRE EMINESCU

Niciodată nu mi-a fost dat să citesc mai multe aberaţii despre Eminescu decât iii ultimii ani. Trăind într-o aparentă libertate a cuvântului, fiecare se simte chemat să-şi spună părerea, care părere arareori se-ntâmplă să fie izvorâtă din cutremurul personal al nervilor şi cel mai adesea e una de împrumut, cu priză la centrele de opinie aflate în graţiile puterii. Cine nu e liber în forul său interior zadarnic se iluzionează că e liber. Aflat pe undeva prin Portugalia, onorabilul profesor Mihai Zamfir s-a gândit că e momentul să fie şi el în vogă, trimiţând României literare nişte „scrisori“ (viclene) era să zic, aidoma lui Milescu Spătarul către Constantin Basarab, după voia cronicarului. Şi cum astăzi e de mare ruşine să mai zici o vorbă bună despre poet, dl Mihai Zamfir face noi dezvăluiri senzaţionale despre „cazul Eminescu“ menite să-l înfunde şi să-l compromită în ochii românilor pe nenorocit. Trăsătura capitală a poetului ar fi fost o nemărginită obtuzitate faţă de nou. Se reia, desigur, teza veche a conservatorismului eminescian. Dar aplicată, de astă dată, la concepţia despre literatură. Poetul s-ar fi opus cu înverşunare oricărei deschideri către modernitate. A stat cu privirea numai spre trecut, spre India arhaică, spre Platon, spre Dante, spre Kant, ajungând, cel mult, la Goethe (parţial), la Novalis la Holderlin, Shelley sau Keats, rămânându-i străin romantismul francez („nu vom regăsi la el decât vagi ecouri hugoliene“). Mare păcat! Eminescu i-a refuzat pe Baudelaire, pe Lautreamont, pe Rimbaud şi chiar pe Heine. Nu i-a citit pe Corducci şi pe Pascali, pe Dostoievski şi pe Tiutcev. Ignoranţă totală: „…substanţa şi sensul evoluţiei poeziei europene contemporane i-au rămas funcţiarmente străine“ (Eminescu, II, în România literară, nr. 26/1999, p. 23). Dar Eminescu a fost atât de închis în sine, încât>>>>>>>

Lasă un comentariu

EDGAR PAPU ŞI MINORATUL CULTURII ROMÂNEŞTI

Într-un tratat colectiv de istorie cu titlu inadecvat, Dennis Deletant, autor al capitolului despre România comunistă (1947-1989), influenţat, probabil, de scrieri puternic ideologizate, partizane, emite ipoteza neargumentată că ideologia oficială a comunismului românesc, sub Ceauşescu, a fost… protocronismul. Teza e cu atât mai ciudată, cu cât teoria protocronismului a făcut oarecare vâlvă abia după 1977, an în care Edgar Papu şi-a publicat cartea Din clasicii noştri. Şi oare cum putea o teorie despre clasici, cu tentă pur comparatistă, să devină ideologie oficială a unui regim comunist? În presupunerile lui Dennis Deletant, beneficiar al unor informaţii uneori precare (de exemplu, Cassian Maria Spiridon ar fi, în bănuielile domniei sale, o… poetă din Iaşi, care a avut un oarece rol în mişcarea revoluţionară pretimişoreană), protocronismul s-ar funda pe „negarea influenţelor externe în cultura românească”. Mai mult de atât, din 1977 încolo nici un om de cultură n-ar mai fi fost promovat în funcţii, n-ar mai fi primit premii şi n-ar mai fi avut influenţă culturală dacă nu îmbrăţişa protocronismul, devenit „o bază de avansare şi de influenţă în cadrul lumii literare”, pe când toţi cei care n-au aderat la protocronism au fost supuşi prigoanei, „depistaţi” şi vânaţi „fără dificultate”. (Cf. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 542). E de mirare că n-au înfundat şi puşcăriile comuniste, cum i s-a întâmplat, în schimb, lui Edgar Papu în 1961, când a fost arestat şi condamnat la opt ani pentru acuzaţia de „complot antistatal şi înaltă trădare”, confiscându-i-se şi averea. Nici nu-ţi vine să crezi cum de a putut blândul şi urbanul savant să pună în pericol statul comunist! Mi-am amintit de toate acestea citind interviurile lui Edgar Papu, adunate în volum prin grija lui Ilie Rad şi a lui Graţian Cormoş, la Editura Limes din Cluj-Napoca (2005). Norocul nostru că încă trăim într-o perioadă de oarecare libertate, altfel ar trebui să luăm informaţiile din tratatele de istorie (preluate şi de altele!) drept adevăruri indiscutabile, cum le şi consideră tinerele generaţii, care nu mai ştiu nimic de deontologia profesională a unui Miron Costin, dat fiind că basnele au fost proclamate de>>>>>>>

Lasă un comentariu

DUMINICA MARE A LUI GRIGORE VIERU

Destinul creator al omului de după izgonirea din Rai se desfăşoară ciclic, în şapte zile. Primele şase sunt ale penitenţei, ale trudei, ale suferinţei şi chiar ale morţii, pentru a şaptea, Duminica (în realitate – prima, ca început pur, învietor, aidoma dimineţii pentru zi), omul să revină în paradis, să se facă vrednic de o clipă a armoniei divine. Acestea sunt „exerciţii” pregătitoare, prin rugăciune şi muncă, pentru Învierea de Apoi, cea întru veşnicie. Grigore Vieru găseşte că poetul, creatorul, în genere, poate concentra fiecare săptămână a lui Dumnezeu într-o zi. 23 de ore din cele 24 sunt cât şase zile de penitenţă completă, culminând cu noaptea cea neagră, pentru ca să ajungem în clipa astrală a dimineţii, la răsăritul Soarelui. De aici insistenţa poetului de a numi dimineaţa duminica zilei, „sărbătoarea” ei neîntinată, substitut al Învierii. Şi Vieru o face nu fără temei, căci ştim ce spun Biblia şi Sfinţii Părinţi despre roua şi lumina dimineţii. Dar Grigore Vieru are un veritabil cult pentru fiecare zi a săptămânii, fiecare avându-şi noimele ei, încât poetul concepe în acest ritm ciclic însăşi viaţa. „Nu poţi unge pâinea zilei de marţi – zice Vieru – cu mierea zilei de luni sau de miercuri.”1 Un volum se intitulează Steaua de vineri, însă în poeme sunt numite şi celelalte zile ale săptămânii, privilegiată, din acest punct de vedere, fiind duminica. Dintre critici, a remarcat importanţa simbolisticii zilelor săptămânii Stelian Gruia, el raportându-le, îndeobşte, la vârstele iubirii, în număr de şapte. Nu voi relua corespondenţele semnalate de Stelian Gruia, dar e de sesizat că el trece, totuşi, surprinzător de repede peste duminică. În schimb, a intuit ceva din importanţa ei Ana Bantoş, fapt remarcat şi în Periplu critic. În teologia creştină, simbolistica zilelor se concentrează în Săptămâna Mare. Ea este săptămâna patimilor provocată tot de păcatele omenirii, de ură şi zavistie: „Aceste două patimi au fost pricina suferinţelor şi morţii Domnului nostru Iisus Hristos”.2 Dacă ne aducem bine aminte, aceste două patimi sunt cele care au stat insistent în atenţia lui Grigore Vieru, ele afectându-l nu numai pe Mântuitor, ci şi soarta neamului românesc, mai mult decât pe a altor popoare, oglinda cea mai dezolantă find chiar Basarabia, însă şi>>>>>>>>

Lasă un comentariu

FLORIN DOCHIA DESPRE THEODOR CODREANU

Theodor Codreanu – Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, colecţia Studii transdisciplinare, 2006

La période que nous vivons est intéressante car elle induit une troisičme phase génératrice de progrčs différencié et réflexif : le transmodernisme, oů pureté et impureté se cotoyent, tout n’étant pas seulement une question de dosage quantitatif mais également de compositon qualitative d’éléments microcomposés, intervenant dans une macro composition, le niveau de meso composition pouvant alors se déplacer plus ou moins fractalement. (Patrick Saint-Jean). Se întâmplă în cultura/literatura română lucruri importante cărora nu (prea) li se acordă suficientă atenţie într-o lume mică şi mozaicată, în care ne pare că diseminează mediocritatea agresivă, publicitatea deşănţată, falangele în jurul unor idei revolute, indiferenţa (dacă nu furia…) în faţa erudiţiei şi analizelor profunde şi aplicate. Prea arareori comentatorii ori recenzenţii se apleacă asupra unor cărţi „complicate”, ce-şi propun să impună concepte noi, să schimbe paradigme, viziuni asupra lumii (şi) artelor. Pe de altă parte, e adevărat că circulaţia ideilor şi textelor este destul de precară în societatea românească postdecembristă. Sunt câteva „centre de putere” în viaţa culturală actuală (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara) care se consumă cu precădere în interior, comunică pre puţin între ele, iar când o fac, avem cu precădere polemici falacioase.. Iată, aşadar, că nu ni se pare a fi excepţie un oarecare dezinteres (vinovat) în faţa unui eveniment editorial: apariţia, la Editura Junimea din Iaşi, colecţia Studii transdisciplinare, a sintezei Transmodernismul de Theodor Codreanu. Conceptul datează de pe la sfârşitul secolului trecut (Carta Transdisciplinarităţii e redactată la 6 noiembrie 1994, la Arrábida, de Lima de Freitas, Edgar morin şi Basarab Nicolescu) şi ponderea acestuia în gândirea (nu doar) europeană s-a>>>>>>>

Lasă un comentariu